Grea misia de parinte

De la o vreme parca lumea in care ma invart este populata sau inconjurata de parinti, viitori parinti si cupluri care isi doresc sa devina parinti...

Azi, ca un facut, am tot dat peste documentare sau filme cu si despre copii. Ce dumnezeu se intampla? Sa o iau ca pe un semn...sau ce?

Recunosc ca inca din pruncie am fost speriata de ideea de a avea copii, inca de cand am aflat ca eu am fost un copil prea dorit si am venit cu greu pe lume, din cauza unor complicatii medicale avute de mama. Mi-am tot zis ca asta e un subiect indepartat de mine si ca va veni si timpul pentru asta... candva. Trebuie intai sa ma concentrez pe facultate si invatat. Apoi, trebuie sa ma concentrez pe o cariera intr-un domeniu anume. Apoi ca ar fi timpul sa fac bine sa am o relatie stabila, sa imi gasesc perechea. Si acum, cand toate astea au fost bifate de pe lista mintala de obiective de viata, ma vad blocata in fata urmatorului. Acela care m-a speriat si pe care l-am tot evitat... dar acum parca se tot inchide cercul in jurul meu... si parca nu as mai avea scapare. Ca si cum toate celelalte motive care m-au ajutat sa evit subiectul, s-au epuizat sau au disparut.

Am tot incercat sa rad de subiectul asta, sa fac bascalie, spunandu-le proaspetilor parinti cu care vorbeam ca le doresc mult succes, razand plin de subanteles intr-un colt al gurii. Ba am incercat sa ma conving si sa compar bebelusii in primii lor ani de viata cu niste ''rame'' si din cauza asta nu pot impartasi dragalasenia sau afectiunea pe care o simt parintii lor. Imi aduc aminte ca primul moment cand am fost confruntata cu situatia de a tine in brate un bebelus m-am blocat atat de tare ca mi s-au incordat toti muschii corpului. Eram la lucru, in primii mei ani de munca si o colega si prietena draga, in prezent mama a doi copii reusiti, mi-a zis cu blandete si intelegere ''nu te ingrijora, sunt sigura ca vei fi o mama buna (cand va veni timpul).''

Si am ramas cu imaginea mea incremenita pe un birou, tinand in brate mecanic, copilasul colegului de birou, asteptand cu nerabdare sa fiu scapata de aceasta corvoada...

De atunci ma tot tortureaza senzatia aia de paralizie si am tot incercat sa fiu un observator de la distanta al fenomenului ''bebelusi si parinti in actiune''. Exact ca atunci cand vrei sa inveti mai multe despre vietuitoare minuscule si decizi sa iti cumperi o ferma de furnici ca sa te poti holba la ele ori de cate ori simti nevoia, poate poate le intelegi comportamentul si menirea pe lumea asta.


Si pana la urma, de ce vor oamenii sa faca copii?

Intr-o vreme era imperios necesar sa ai mostenitori ca sa asiguri forta de munca si dominatia tribului. Mai apoi, ca sa poti sa transmiti mostenirea numelui si a averii. Apoi treaba asta cu inmultit forta de munca a mai scazut in intensitate in unele zone ale globului si s-a ajuns in prezent, in zonele urbane, ca parintii sa isi doreasca mostenitori poate doar si pentru motivul de a se simti impliniti sufleteste, de a lasa in urma ceva din ADN-ul lor pretios, sau ca sa isi intregeasca familia, dupa casatorie si sa poata sa transmita mai departe invataturile lor si sa spere ca poate progeniturile lor vor conduce lumea. Egoism, vanitate sau doar dragoste...

Deci in prezent, in lumea mea si dupa mintea mea, copiii sunt acel lucru care ii mai lipseste unei familii pentru ca aceasta sa fie completa, iar parintii sa se simta impliniti. Dar ca acest lucru sa se intample - parintii sa fie impliniti si familia fericita - ar trebui ca toate celelalte conditii sa fie indeplinite: o casa spatioasa, eventual cu curte, bani pusi deoparte pentru tot felul de cheltuieli (incepand cu ingrijirea mamei si a noului nascut pana la haine, mancare, educatie si sanatate), masina cu care sa te poti deplasa in diverse locatii ale marelui oras si cunostinte la care poti sa apelezi pentru orice informatie sau favoruri in situatii limita. Ca daca nu ai spatiu, te simti inghesuit, daca nu ai masina te apuca nervii, iar daca nu ai bani, ce mai, iti vine sa iti iei campii si sa devii sclav pe plantatie ca sa poti sa te descurci cu toate.

Imi vin in cap o multime de idei pe tema asta, dar cred ca mai bine o scurtez ca sa o nu o iau razna si sa scriu o prelegere despre decizia de a face un copil in Romania si daca iei aceasta decizie, ce implicatii vin de aici (fie ai bani de la parinti bogati, fie de la parinti plecati in strainatate la munca, fie esti tu un vrednic muncitor cu un job full-time si vreo 4 colaborari din care sa iti scoti banii ca sa iti intretii familia si totodata esti un prizonier pe viata al bancilor care iti ofera credite pentru orice ai nevoie).

Pe de alta parte, parintii care sunt deja trecuti prin furcile caudine mi-a putea da peste nas acuma spunandu-mi ca de fapt ar trebui sa ma las purtata de vant si sa imi indepartez fricile inutile vizavi de subiectul asta. Ca poate daca imi impun de la inceput sa fiu speriata de bombe o sa ajung sa imi imprim un comportament ezitant, nevrotic si cu tendinte paranoide si cand voi fi mama... si de acolo inevitabil voi transmite o parte din energia mea negativa copilului nostru. Ca daca toti parintii ar fi fost atat de stresati si tematori ca mine, multi dintre noi nu ar mai fi existat acum, aici.

Ma gandesc acum la toate mamele care au nascut la tara in fan sau pe camp, la munca, la toate familiile care si-au crescut copiii cu dragoste si cu mamaliga, cu caldura sufletului si cu hainute de imprumut, cu jucarii improvizate din panusi de porumb si crengi de mar.

E firesc ca orice parinte sa isi doreasca pentru copiii sai tot ce e mai bun in acel moment disponibil si posibil, si e si mai tipic ca parintii sa isi doreasca pentru copiii lor sa fie cei mai buni la invatatura, cei mai frumosi din cartier, cei mai destepti din grupa lor, cei mai cuminti de pe strada, cei mai talentati la cantat la pian sau la calcule matematice complicate, cei mai potriviti pentru meserii banoase sau cei mai populari intr-un domeniu de activitate. Dar e si periculos atunci cand parintii vor ca progeniturile lor sa aiba calitatile, talentul si capacitatea de a invata pe care ei, parintii nu le-au avut sau nu au prins ocazia sa le puna in aplicare, la viata lor. Tot ei parintii, isi doresc, fatis sau pe ascuns, ca mostenitorii lor sa poata sa indeplineasca dorintele si spulbere toate frustrarile acumulate intr-o viata de om sau de parinte.

Trecand peste toate cele de mai sus, ce ma enerveaza foarte tare sunt toate acele presiuni sociale care vin in viata omului la un moment dat, fiindu-i impus sa aiba copii. Ca e timpul, ca e normal, ca ar cam fi cazul, ca asa trebuie, iar daca nu, atunci de ce, care e problema...?

Si ajung, ca acum, sa ma gandesc ca va veni timpul sa imi asum si mai multe responsabilitati, ca adult si ca membru al familiei. Si atunci ma apuca iar panica, la gandul ca nu voi mai avea libertatea de acum si timpul liber... Si imi zic, fir-ar, hai sa mai las un an sa treaca si vom mai vedea...

Ca morala, pentru cei ca mine, mi-a venit acum in minte o faza celebra dintr-un film (al carui titlu nu mi-l mai aduc aminte) si care stipula ideea conform careia un cuplu care a tot amanat momentul de a face un copil din varii motive, a ajuns sa nu mai poata face copii, pentru ca era prea tarziu fiziologic pentru amandoi...

Dor de 2

E seara, liniste, intuneric pe aleea din spatele blocului si drumul umed de la ploaia de peste zi. Ma intorc acasa dupa o zi plina la lucru, incarcata cu mancarea pisicilor pe doua saptamani si cu frustrarile lipsei de comunicare eficienta din cadrul multinationalei in care lucrez. Merg cu pasi repezi, ca sa ajung mai repede acasa, acolo unde simt ca e oaza mea de lumina, liniste, caldura si pace. E locul unde ma regasesc, ma refac si ma redresez. Si stiu ca o sa fie din nou bine.

Privesc instinctiv catre etajul 3 spre geamurile noastre. Intreg apartamentul e inundat intr-un intuneric adanc, ceea ce m face sa ma intristez: sunt singura si in seara asta. Parca nici nu imi mai vine sa imi continui ritmul alert al pasilor catre usa de la intrare in bloc.

El nu e acasa.
Si e toamna.
Prietenele pe care le-am sunat inainte sa plec de la birou nu au raspuns la telefon.
As fi vrut sa imi fac planuri de iesit in oras la baut, dar nici asta nu imi iese azi.
Deci alta optiune nu aveam, decat sa confrunt singuratatea apartamentului nostru, care pare si mai mare si mai gol cand el nu e aici.
Nici pisicile care ma asteapta bucuroase si curioase la usa, ca in fiecare seara, nu mi se par o consolare demna de luat in serios.

Ma tot gandesc cum reusesc sa supravietuiasca acele cupluri care au relatii de ''la distanta'', cand eu, nu rezist sa suport lipsa lui nici macar pentru o zi, pentru o saptamana, daramite pentru luni de zile.

Nu stiu altii cum sunt in relatiile lor, dar eu sunt cu siguranta un partener care are nevoie de prezenta perechii mele in relatie. Acum si aici. Sa stiu ca ne implicam impreuna in aceeasi masura, ca participam cu trup si suflet la discutii, atitudini sau decizii.

Nu stiu cum accepta si rezista relatia de cuplu sotiile de marinari de cursa lunga sau de militari activi. Mi se par niste eroine sau poate niste femei care sunt atat de impacate cu soarta pe care si-au decis-o incat uneori se amagesc ca asa trebuie sa fie normal.


Dand la o parte siropurile si romantismele, eu chiar simt ca, la fel ca si casa, si sufletul meu e mai gol cand el nu e aici. Oricat de tare ar urla muzica in difuzoare sau o emisiune TV, pisicile in cor miorlait, tot imi suna a gol apartamentul. Asa o fi cand treci impreuna cu partenerul prin bune si rele, prin tot felul de experiente de viata, si te trezesti asa brusc, ca nu il mai ai langa tine, cum esti obisnuita sa fie.

O fi toamna de vina. O fi nebunia de la lucru. O fi astenia de toamna (in varianta prelungita). Dar eu simt singuratatea asta ca o chestie nu tocmai buna. Simt goliciune inauntru. De parca ar lipsi ceva. Si stiu si ce lipseste. Omul cu care sa razi, sa improvizezi situatii amuzante, cu care sa aplanezi momente tensionate, la care sa te descarci cand simti ca explodezi sau caruia sa i te confesezi cand ai un mare secret care te apasa.

Nu vreau sa fiu luata in ras ca as fi dependenta de un barbat, de o relatie, dar independenta mea de femeie adulta maritata si cu o slujba corporatista nu are nimic de-a face cu ceea ce simt acum. Pur si simplu ii simt lipsa. Si basta.

Era o vreme cand de abia asteptam sa isi evapore prezenta din camera de camin pe care o imparteam cu alti studenti ca noi, ca sa ii monopolizez calculatorul. Ca asa puteam sa ascult muzica pe care o vroiam eu, sau puteam juca neintrerupta jocurile pe care le doream eu, sau puteam viziona filmul la care visam cu saptamanile. Asa era atunci...

Acum, am trecut de etapa aia materialista/egoista si as vrea doar sa il am aici, pentru mine, ca sa imi aduca zambete doar prin simpla lui prezenta.

De fiecare data cand pleaca in deplasare simt chestiile astea. Si ma apasa. Si ca o necunoscuta pe care nu o pot controla, cand il vad ca urca in trenul care il duce intr-o locatie noua, pentru inca o saptamana, ne luam ramas bun si ne spunem dulcegarii frumoase ... ma intorc spre iesirea din gara rapid ca sa nu imi las lacrimile sa ma tradeze. Nu vreau sa par penibila in fata celorlati oameni care tranziteaza gara pentru motive diferite. Si ma imbarbatez ca si de data asta, e doar pentru o saptamana. Care va trece usor... ca doar trei sferturi din zi sunt la lucru. Si asta ma face sa uit de linistea de acasa.

Nu stiu altii cum sunt, dar mie mi-e dor.

Mi-e dor din nou de noi doi, amandoi, impreuna aici.

Bridewars autohon

Azi am mai auzit una buna la lucru... una din colegele mele care urmeaza sa se marite anul viitor, a fost pusa intr-o situatie jenanta: o prietena de-a ei, care se va casatori si ea tot anul viitor, afland ca s-a nimerit sa isi aleaga si ea aceeasi data, i-a propus sa isi schimbe ziua nuntii pe motiv ca nu vrea sa isi puna prietenii comuni in postura de a alege intre nuntile la care vor participa in aceeasi zi.


Curiozitate mare... cine va ceda si cine se va tine tare pe pozitii?

Cu surle si trambite

A mai trecut o sambata in cartier, cu muzichie traditionala, cu acorduri de acordeon si taragot, varianta romaneasca moderna a nuntilor clasice din povesti, unde se vestea in zari, peste mari si tari, cu glas de viori, trambite si harpe, ca e timp de veselie.

Nu am avut curiozitatea sa caut de unde a pornit traditia asta cu muzica cand iese alaiul de nuntasi din casa, hora in fata bataturii si cu claxonatul in drum spre casa casatoriilor sau restaurant... dar stiu sigur ca mie nu imi place. Nu stiu altii cum sunt, dar mi se pare ca e la nelocul ei atata harmalaie, cand iesi cu alaiul la oras, si toata lumea iese curioasa la balcon sau se opreste pe strada sa vada ce se intampla.

Da, stiu, e cea mai importanta zi din viata mirilor.
Da, stiu, in ziua cea mare, mirele si mireasa sunt cei mai importanti oameni de pe pamant la ora aia si merita toata atentia.
Da, e firesc sa fii egoist la ora aia si sa vrei sa ai cat mai multa atentie asupra ta.

Dar de ce sa faci galagie si sa opresti traficul? De ce sa ii faci pe altii care nu au nici o treaba cu nunta ta, ca tu pleci din bloc sa te casatoresti? Gospodinele, mai ales, sunt cele care se simt mai atrase de harmalaia de afara si isi lasa tigaile pe aragaz sau copiii in patuturi, si ies motate cu bigudiurile pe cap, sa vada cine e mireasa, cum e imbracata, care e mirele ei, cum is imbracati nuntasii, in ce masini se vor arunca pentru a se indrepta spre urmatoarea destinatie din program, cat de gratios se pot ei misca pe muzica taragotului si ce alte detalii mai pot prinde din zbor, din unghiul de unde au norocul sa isi intinda gatul afara pe geam.

Dupa cum ziceam, eu nu impartasesc pasiunea asta pentru atragerea atentiei publicului larg cu ocazia unui eveniment cum este nunta. Nu domnule! Mie mi se pare mai normal sa te pregatesti in liniste pentru un astfel de eveniment si sa iti impartasesti sentimentele numai cu cei dragi, cei care te cunosc si care vor cu adevarat sa fie acolo pentru tine si sa se bucure. Mi se pare normal sa ii anunti pe cei dragi de decizia ta si sa ii inviti sa participe alaturi de tine si familia ta la casatorie si la petrecerea de dupa. Dar nu inteleg de ce trebuie sa fie la fel de important sa scoli vecinii cu taragotul, sa ii starnesti sa iasa din rutina lor ca sa te vada pe tine in straie de nunta si ca la circ sa iasa toti sa se holbeze la tine si la familia si prietenii tai ca la niste animale dresate in arena.

Ca drept urmare a dorintei mele pentru intimitate, cu ocazia nuntii noastre, ne-am imbracat frumos si ne-am incolonat in liniste spre masini, cu care, tot in liniste, ne-am deplasat la casa casatoriilor, la castel si apoi la sala unde am tinut petrecerea. IN LINISTE! Pentru ca emotiile pe care le aveam in momentele acelea erau destul de galagioase incat sa acopere pamantul pe care paseam. Si era destul ca stiam noi si cei care ne sunt dragi noua. Un circ cu taragot sau acordeon, cu claxon si chiuituri ar fi fost redundant si ridicol.

In aceesi nota de ridicol mi se par si obiceiurile de la tara, la sat, acolo unde s-a nascut vesnicia, vorba poetului, care au fost preluate si in cadrul urban, de nuntasii care in continuare tin mortis sa tina o hora in fata blocului, dupa ce a fost preluata mireasa, sa ofere prajituri si bautura curiosilor din fata blocului care asista la circul cu muzica, mentionat mai sus, sa inchine cozonac peste capul miresei, sau sa impodobeasca capotele masinilor din alai cu tot felul de bazaconii - de la simulacre de verighete supradimensionate, la papusi imbracate in mire si mireasa, cu metri de materiale vaporoase sau stralucitoare).

Apropos de ridicol, cea mai tare faza pe care am vazut-o recent a fost un alai de nunta marsaluind in spatele blocului printre gunoaiele adunate peste saptamana de la toate scarile blocului... care contrasta foarte bine cu pompa pe care vroia sa o impuna mireasa alaiului ei. Daca tot a ales sa aiba circ, macar l-a avut cu efecte vizuale si olfactive pe masura decorului.

Ma intreb, dincolo de galagia din cartier, cate mirese au ales anul asta sa renunte la traditiile galagioase in favoarea unui ritual mai intim lipsit de teatru latin?

Intrebare...intrebatoare

Cum o apelezi pe mama soacra, dupa nunta? Ii spui ''mama'', ii spui pe nume sau o respecti in continuare, de la distanta, cu ''dvs.'' ?

Trecand peste stupizenia momentului si ciudatenia faptului ca nu e destul ca tanara sotie isi pierde (de cele mai multe ori) numele si iese confuza din experienta zilei respective, mai urmeaza chestiunea cu apelarea conventionala (sau ne-) a noilor ''parinti'' dobanditi prin alianta.

Care din sotiile mileniului asta au reusit sa rezolve misterul? Astept cu drag si interes raspunsuri si pareri.:) Hiiii, ce o sa ma mai distrez.

Luna de ...MERE

acre.

Nu am plecat nicaieri si nu am purces la nici o planificare legata de o calatorie de dupa nunta... ca m-am cam pierdut in prea multe variante si prea putina motivatie.

Intre timp, mi-am pierdut timpul si nervii disponibili in incercarea de a-mi face un pasaport nou electronic. Mai multe pe celalalt blog: http://acidtraveller.blogspot.com/2010/08/traim-in-romania-si-asta-ne-omoara-tot.html.

Enjoy!

Libertatea de a-ti alege partenerul

Zilele trecute am aflat ca ... 60% din casatoriile din lume sunt casatorii aranjate, ceea ce in mintea mea, a tras un semnal de alarma (ceva de genul intrebarii...where is the love?) dar si m-a facut sa realizez cat de norocoasa sunt ca m-am nascut intr-o societate ale carei ''printizpuri'' nu implica obligativitatea amestecarii afacerilor cu placerea.

Adica, imaginati-va cum ar fi, sa va treziti intr-o zi, ca va spun parintii ca ati ajuns la varsta potrivita pentru maritis. Bucurie mare! Si cand colo, va treziti din bucurie in plans, cand aflati ca tot dragii de parinti s-au gandit deja si la cel care va va deveni sot, pentru ca este cea mai buna alegere pentru voi. Asa spun ei, ca sunt parinti si stiu mai bine. Si decizia lor este una care trebuie respectata ca litera de lege, fara ca voi sa aveti prea mult timp sa va ganditi. Sau chiar daca sunteti mai norocoase si v-ati nascut intr-o tara sau intr-o familie mai permisiva, puteti doar sa dati aprobator din cap, ca sunteti de acord sa va casatoriti cu omul ales de familia voastra.

Dar dragostea? Dar afectiunea? Increderea si punctele comune? Pe astea cine le mai potriveste? Ei bine, daca sunteti norocoase (ironia sortii) puteti sa realizati in timp ca aveti puncte comune cu sotul gata achizitionat, iar pentru cele mai norocoase dintre voi, chiar ajungeti in timp sa il iubiti pe ''alesul'' vostru (ma rog, al parintilor vostri... dar ce mai conteaza, cand treaba e deja facuta? Sau sunteti voi aleasa lui!).

Mi-aduc aminte de protestantii din centrul Londrei, pe care i-am vazut anul asta in martie, si de mesajele lor dure, dar parca... neputincioase, de a le ajuta pe femeile iraniene sa se elibereze de sub povara restrictiilor impuse de religie si lege.



Da, sunt multe femei in lume care sunt obligate sa umble acoperite din cap pana in picioare si chiar insotite in public, pentru ca asa spune legea sau religia tarii in care locuiesc. Sunt femei care sunt cumparate si care sunt considerate sclavele sau, mai rau, bunurile barbatilor influenti care le-au achizitionat. Si e trist, daca stai sa te gandesti la contrastul izbitor dintre drepturile si obligatiile unei femei din Europa sau SUA si cele ale femeilor din lumea araba.

Dar, mai sunt si femei, care au dreptul sa isi aleaga singure partenerul de viata, acesta din urma avand doar bucuria de a se simti onorat ca a fost ales de viitoarea sa sotie si stapana. Si atunci, sa vezi bucurie! Cand balanta se inclina, iar femeile sunt cele care isi permit sa aiba haremuri de barbati, pentru ca asa le permite legea si religia de care apartin. Dar, si ele fac parte dintrun grup minoritar...

Avand in vedere practicile legate de liberatea de alegere a partenerului de viata pe glob, pot concluziona ca fac parte dintr-un grup minoritar dar fericit, cel a femeilor care au sansa de a putea alege si de a fi alese!

Luna (de miere) nehotarata

N-am mai scris de ceva vreme... din varii motive, si e greu pana sa ma apuc din nou.

Mai nou imi ocup timpul cu planificarea lunii de miere. Grea misie...cand in lumea asta sunt atatea locuri frumoase de colindat, vizitat si experimentat. Am cerut sfaturi, am tinut cont de dorintele noastre si pana la urma tot nu am ajuns la un consens. Nu stiu ce e cu noi... saptamanile astea de dupa nunta, dar nu ne putem hotari. Cu mai nimic.... Sau poate doar eu.

Saptamana care a trecut, am fost cu gandul prin Egipt si Maroc, prin Bali, Filipine, republica Dominicana, Jamaica, Aruba, Bahamas, Mauritius, Hawaii, Bermuda, Maldive... aaa...Maldive, Spania si Turcia.

Azi sunt iar in ceata.

Mai bine nu mai mergem nicaieri. Ca nu mai trebuie sa planificam nimica.

Sau mai bine ne facem bagajele intr-o noapte, ne urcam in primul tren sau avion disponibil catre o destinatie la noroc, si vedem ce iese.

Af...

Mi-am dorit mult sa mergem pe continentul African pentru o experienta marocano-egipteana. Dar nici piramidele si nici culorile bazarurilor marocane nu ne-au convins destul incat sa infrangem temeririle legate de caldura sufocanta din perioada iulie-august, de spalatul si consumatul legumelor si a fructelor, a interdictiei consumului de gheata sau apa neimbuteliata, de mizeria de pe strazi sau mizeria societatii arabe, de terorism sau reguli de comportament in bazare si atractii turistice. Asa ca am lasat-o balta, pentru o alta vacanta...mai lipsita de semnificatie.

Apoi, mi-am dat seama, ca de fapt nu vreau sa ma inarmez cu rabdare in luna de miere, ci din contra, vreau sa primesc rabdare, intelegere, zambete, calm, buna dispozitie, politete, civilizatie, dreptul la intimitate si la relaxare. Asa cam fugit cat mai departe de continentul european... acolo unde doar soarele, coralii, palmierii si nisipul alb fin sunt singurii stapani.

Dar e al naibii de departe...

Asa ca am revenit cu picioarele pe pamant, pentru a ma gandi mai realist, la un paradis mai apropiat de tarisoara noastra.

Intre timp visez inca la soarele si veselia din Ibiza...

si la plajele orientale din Izmir...


Iar numai pentru mine, asa ca bonus de viata noua, imi permit sa visez mereu la un scuba diving de 10 stele, in Maldive, in locatii pe care nici macar in imaginile de pe internet nu le pot crede ca exista...pe cat de frumoase sunt.


Mai jos, o imagine cu Medhufushi Island Resort, din Maldive:

''Nu-i usor sa fii mireasa''

Ma leg de titlul unei emisiuni de gen, de pe un post tv de pe la noi, ca sa ajung sa ma dau iar cu capu de pereti, si sa ma mandresc pe internet cu lipsa de tact de care am dat dovada ultima data. Ce tact, mai degraba, lipsa de constiinciozitate si inteligenta...

Nu vreau acuma sa imi caut motive care sa ma disculpe, doar ca nu prea inteleg de ce m-am ramolit in asa hal, incat sa ajung sa ma incapatanez si sa fac niste confuzii demne de toata mila, rasu sau jena...

Sa fie oare de vina stresu, caldura, lipsa de ocupatie intelectuala sustinuta, sau poate lipsa controlului eficient al neuronilor activi ramasi la datorie dupa parcurgerea experimentului ''nunta''?

Rad eu rad, dar nu prea e rasul meu.

Ce, daca am trecut de 30, e oficial, am imbatranit? Adica, mi se ramolesc toate functiile cognitive si mi se duc la culcare sinapsele?

Sincer, nu ar fi prima oara, cand de pe urma incapatanarii, a grabei si/sau a lipsei de organizare mentala, ajung sa fac gafe, de-alea ce implica adulti, responsabilitati si scuzele de rigoare.

Daca tot e vorba ca invatam permanent, pe parcursul vietii, din propriile noastre experiente, si mai ales din greseli, ca pe alea le retinem poate mai bine, mai viu, sper si eu sa imi fie invatatura de minte sa fiu mai agera si sa imi fac temele pentru casa, data viitoare.

Azi m-am trezit spunandu-i lui Adrian, auzind in departare claxoane de masini (probabil un alai de nunta traditionala): "ce le mai trebuie si la astia nuntit? chiar nu stiu cat de greu e?''
Evident, am primit niste priviri usturatoare si ca drept urmare, am facut stanga imprejur sa imi plimb ideile in alta camera, unde eram inteleasa.

Nu imi pot imagina de ce ma simt atat de sfarsita dupa toata experienta asta...

Am vrut zilele trecute sa continui sa recapitulez chinurile facerii nuntii propriu-zise, pana in detaliile din ziua respectiva, dar ceva din mine refuza sa scrie despre asta. E ceva acolo care s-a declansat si refuza sa dea afara idei despre asta. Si eu, care ma gandeam ca o sa fac asta asa de frumos si de simplu... si mai mult, nu ca sa ma ajut pe mine sa imi aduc aminte cum a fost, ba mai mult, sa pot sa ajut si pe altii sa inteleaga cum e sa treci prin asta si sa ia aminte sa nu faca greselile noastre si eventual sa isi tina spiritul cat mai relaxat. Ca doar e cea mai importanta zi!

Mai am o sansa. Poate cand vom pleca in luna de miere (si vrem sa fie luna adevarata, luna plina) imi voi aduce aminte de ce sunt acolo si ce usor au trecut toate, si ce repede trece timpul... si voi putea sa ma detasez de momentele de blocaj psihic de acum, de urmele de nervi incordati si de frustrari... vizavi de ce nu am facut bine.

Un inceput de ''terapie post-nunta'' este faptul ca suntem acasa, in Timisoara si ca ne punem in ordine gandurile, hainele, pantofii, trolerele si amintirile din ultima luna.

In afara de faptul ca e canicula si e extraordinar de liniste (pesemne suntem printre putinii natangi din cartier care au venit acum in Timisoara, pe vremea asta de iulie torid), nu mai simt nimic.

Mi-am scos verigheta si inelul de logodna de pe degetele prea umflate de la temperatura din apartament si sper ca asta, pe langa ideea de practic, poate insemna si altceva. Sa le iau incet pe toate, planificarea nuntii, casatoria ca act fizic dar si ca ritual de trecere intr-o alta etapa din viata mea. O sa ma obisnuiesc incet incet si cu faptul ca sunt sotia omului pe care il iubesc si ca acum suntem o familie, suntem si mai responsabili ca adulti dar si ca parteneri de viata. La fel cum m-am obisnuit cu inelul de logodna, ca singura bijuterie pe care o purtam permanent pana acum 2 saptamani, ma voi obisnui si cu verigheta, sa o port mereu, ca un simbol al familiei noastre, de acum incolo... pentru totdeauna. Si ma voi obisnui curand si cu numele meu cel nou, pe care acum il am si in cartea de identitate, ca sa nu mai existe tagada in privinta asta.

Usor ... vor trece toate ... si voi primi in mintea si sufletul meu aceste schimbari, ca fiind firesti si dragi mie. Ca adierea usoara pe care o simt peste umeri, ca o binecuvantare a serii.

Noapte buna, dragi viitoare mirese, oriunde v-ati afla!

Sa stiti numai, ca trecerea asta...nu e deloc usoara. Eu o stiu acum.

Pipa pacii

Sa zicem ca am cam trecut de perioada aia in care primeam ploaie de felicitari si feedback-uri la fotografiile de nunta. Ca vor mai fi si intarziati, cel mai probabil vor mai apare. Poate dupa ce trece canicula. Ideea e ca in mare, se anunta liniste la orizont. Cer senin, vantul se inregistreaza in limitele tacerii, doar un norisor se incapataneaza sa acopere partial o raza de soare. Caldura mare monser... pe toate planurile.

Aviz tuturor mireselor din zona balcanica, e perioada de scurtcircuitat neuronii!

Mai deunazi imi incercam si eu norocul in zona deslusirii misterelor comportamentale umane, pe timp de stres. Azi deja sunt pe val... Pai da, ca stiu eu, de pe cand faceam luciu la scaune prin biblioteca universitatii, ca s-a dovedit stiintific ca exista o corelatie intre stres si caldura. Si daca tot exista corelatia asta, ar mai putea aparea una, intre stres si capacitatea de interactiune umana. Ca doar am experimentat-o eu, in perioada nuntii.

M-am oferit voluntar... ca nu am stiut in ce ma bag. Bine, eram cu siguranta in esantionul experiment, ca restul invitatilor sau al furnizorilor cam s-au inghesuit sa fie in esantionul de control. Ala, in care de obicei nu intervin modificari. Faza cea mai tare e ca, abia acum, dupa 2 saptamani de la incheierea experimentului, imi revin si eu, ca voluntar, si imi aduc aminte in ce esantion am fost, ce variabile au fost introduse si care au fost coordonatorii experimentului. Eu una, pe final, m-am lasat dusa de evenimentele derulate ca am si uitat ca sunt un pion. Am uitat de liste, de planificari, de dorinte, de situatii ideale si am facut compromisul cu timpul si ceilalti aflati in joc.

Si pentru ca am ajuns in situatia de recapitulare a ceea ce a fost, prin ce am trecut, cele mai cele momente si rezultatele experimentului, vreau sa zic din nou, sus si tare, celor care m-au apostrofat atata timp (si sigur o vor mai face) urmatoarea chestie: degeaba esti educat si instruit intr-un domeniu, ca pana la urma, conditiile contextuale te conduc sa actionezi si sa te comporti intr-un anume fel.

Adicatelea, va rog sa nu va cramponati, oameni buni, ca am diploma de psiholog, si ca, vezi doamne, asta inseamna automat ca trebuie sa ma si comport ca atare in anumite situatii. Inainte de toate sunt si eu om si am dreptul sa ma port in consecinta cu situatia in care sunt pusa, imi permit sa ma las influentata de tot felul de conditii variabile (de la nevoi primare pana la cele superioare), ba chiar si de mofturi infantile sau de incapatanare, pentru ca vreau sa cred ca sunt libera sa ma comport asa cum cred eu ca e mai bine la ora respectiva.

Vorba vorbii din popor: Fa ce zice popa, nu ce face el!

Pana si sotul meu drag imi reprosa in trecut, in variate ocazii, ca degeaba sunt psiholog, ca nu stiu cum sa ma port in anumite situatii. Ei bine, da, sunt un prost psiholog cand vine vorba de mine, de familia mea sau de oameni de care ma leaga fire afective invizibile, intime, care s-au consolidat in timp.

Trecand peste vorbaraia de dinainte, tin sa spun, ca de pe urma experimentului ''nunta'' am ajuns, nu numai sa ma bucur pana la lacrimi, dar si sa imi ling anumite rani si sa ma gandesc cu regret la neuronii care mi-au murit in razboiul nervilor si al stresului planificarii.

Gandind retrospectiv, nu stiu cand, dar la un moment dat, s-a rupt lesa care ma tinea priponita, cuminte, in curtea politetii, a bunului simt, a calmului si a ratiunii cu care am inceput sa pun la cale nunta noastra.

Cei care m-au prins in timpul cruciadei mesei de nunta (cu tot ce implica meniul) m-au vazut si in alte ipostaze, mai placute decat cele la care se asteptau probabil. Dar multi nu stiu de fapt care sunt substraturile starilor mele de atunci, tocmai de aceea probabil ca le-au pus pe seama unei lipse de respect fata de ei, sau a rautatii.

Am declarat in cateva randuri, tot pe acest blog, ca mi-e teama sa nu devin o ''bridezilla'' autohtona. Ba chiar, la un moment dat am simtit cum pielea fina mi se transforma intr-o platosa de solzi, iar dintii si unghiile mi se ascut cat mai tare ca sa pot si eu sa musc sau sa zgarii cand ma voi simti atacata din toate partile. Am glumit in nenumarate randuri ca sunt o stiuca sau un alt peste pradator, m-am autoironizat pana la sange, ca sa permit interlocutorilor mei sa ma accepte cu toate cate imi veneau pe gura. Si slava domnului, m-am abtinut cat am putut. Uneori insa, nu am mai rezistat si am lovit cu coada, lasand urme adanci pe spatele celor din jurul meu.

Trecand si peste faza cu incercarea mea de a ma disculpa de anumite comportamente sau fraze taioase, pot sa recunosc (nu tocmai mandra) dar macar ca un adult, ca da, am gresit si ca am spus poate unele lucruri care altora nu le-a picat bine. Si poate ca altii m-au vazut ca un mic (sau mare) dictator, de vreme ce am aflat ca lucrurile nu mergeau pe calea pe care o vedeam eu ca fiind fireasca, pentru bunul mers al nuntii.

Dar ma bucur nespus, ca toate astea sunt adevarate, pentru ca macar am trecut prin ele, mi le aduc aminte pentru ca le-am trait la intensitate maxima si stiu ca am participat cu solz si neuron la tot ceea ce am reusit sa fac pentru ziua cea mare.

Iar pe aceia care vor sa ma condamne, chiar si in gand, pentru micile scapari de comportament, ii rog sa se uite in oglinda si sa recunoasca doar in intimitate, sincer, cum s-ar fi descurcat in conditiile in care ar fi fost pusi in situatia de a-si fi ''wedding planner'', cu tot ce implica asta, cu un buget de criza, pentru o nunta in deplasare. Si, dupa ce termina sa isi deruleze mintal lista cu lucruri de facut, sa isi mai puna in carca, si suturile si pumnii primiti permanent in bot, timp de un an, vizavi de ideile mai tineresti, neconventionale sau netraditionale legate de nunta dorita.

Si dupa ce termina si asta, ii rog sa se gandeasca la nopti nedormite de pe urma gandurilor, la oboseala fizica provocata de la zeci de drumuri prin magazine si piete, cautand cele mai bune oferte si cele mai de seama produse, pentru ca totul sa iasa bine.

Si daca tot nu le vine sa creada, ei bine, poate sa afle ca in ziua nuntii, mirele si mireasa, au carat cot la cot din piata, lazi cu zeci de kilograme de fructe ca sa fie proaspete si sa arate bine pe masa, au cautat legume care sa arate bine in paharele de martini de pe mese si s-au tinut tare pana in ultima clipa chiar inainte de plecarea la cununia civila, desi poate atunci, ar fi vrut sa stea cu burta la soare, pe muzica de Bach.

Da, miresele care au trecut prin asta stiu despre ce vorbesc. Si le dau dreptate cand spun ca nu ai timp sa mananci in ziua nuntii. Eu as spune ca nu ai timp nici sa gandesti prea mult. Trebuie sa actionezi conform celei mai bune decizii pe care o poti lua pe moment.

O prietena mi-a spus azi ca nu e normal ca in ziua nuntii, cei doi miri sa se ocupe de treburi de gen cumparaturi si carat chestii pentru receptie. Ca lucrurile astea trebuiau sa le faca altii. Da, de acord, dar care altii? Cand nu are cine sa le faca, le faci chiar tu. Ca doar am vrut o nunta cu tenta DIY(do it yourself). Asa, ca mare grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa ti se intample.

Nu vreau sa trec cu vederea nici pe aceia dintre membrii familiei sau din cercul de prieteni, care au pus umarul si sudoarea, ca sa contribuie la intregirea puzzle-ului nuntii noastre, cat mai aproape de ce ne-am dorit noi intial. Cei care nu s-au sfiit nici in ziua nuntii, sa renunte poate la un dus in liniste si la un masaj facial de dinainte de cununia civila, ca sa ma ajute la toate nebuniile care trebuiau facute in timp util, ca lucrurile sa fie aranjate pentru invitati. Cu ocazia asta, le multumesc mult mult de tot, ca m-au suportat si ca nu au plecat de langa mine cand poate nu am fost prea prietenoasa si am taiat aerul cu o comanda acida.

Cei care nu au inteles, nu au putut concepe sau nu m-au mai putut accepta pentru ca nu m-au recunoscut, imi pare rau sa le zic ca mai mult nu am putut face atunci. Asta am fost ca mireasa si m-as bucura sa ma luati ca atare. Lasati grijile, supararile si toate necazurile pricinuite de o mireasa nervoasa si obosita, si candva perfectionista, pentru ca ea s-ar bucura mai mult daca ar sti ca sunteti gata sa pastrati in memorie numai amintirile placute.

Deci, hai sa fumam pipa pacii!

Daca tot nu am avut parte la nunta de ea...

S-a dus si musonul burlaciei

Am tot amanat sa scriu cele ce s-au intamplat in ultimele doua saptamani, ba din motive de lipsa de net, ba din lipsa de timp, ba de oboseala... asa ca uite ca am ramas cu restante la scris si mentinut relatie vie cu fanii mei, fete si baieti cuminti pe care ii intereseaza ce face o proaspata femeie maritata.

Revenind in trecut, nu vreau sa las nementionata intalnirea de la Timisoara cu fetele mele, burlacite toate, asa ca de dinainte de nunta... sa nu scapam momentul sa facem ceva impreuna, ca daca se poarta la americani, sa fie si la noi, ca suntem moderni doar. Si cum nunta nu am vrut-o traditionala, inchistata in obiceiuri stravechi si care se mentin cu strasnicie chiar si de catre tinerele si modernele mirese ale anului 2010, nici petrecerea asta nu s-a incadrat in cadrele ''obisnuite''.

Trecand peste zvonurile de dinainte... cand stiam ca se va intampla, dar nu stiam ce si cum... am ajuns in ziua cu pricina, pe la 6 seara, acasa, cu domnisoara de onoare ''prima'', dupa o furtuna ca la carte, care ne-a trimis urgent acasa, pe jos, cu vesmintele si incaltarile ude leoarca.
Se simtea in aer o unda de complicitate asa ca in momentul in care am primit primul telefon, de la o burlacita secretoasa, am inceput sa prind din zbor imaginea povestii din seara aia. Rand pe rand, apelurile de la celelalte complice au venit prin eter si uite-asa ne-am strans toate, in bucataria noastra din Timisoara, in jurul mesei, care intre timp se umpluse de dulcegarii de petrecere.



Dupa ce fetele si-au ridicat pana la limita nivelul glicemiei (si banuiesc, ca si al colesterolului, ca erau implicate niste kg bune de inghetata acolo), s-au gandit ca ar fi bine sa faca putina miscare, in speranta de a mai da jos din caloriile acumulate intr-un timp asa de scurt (pana m-am imbracat eu de iesit).


Buun, si dupa ce s-au inghesuit ele pe bancheta din spate a trasurii burlacesti, au inceput a depana amintiri sau derula fantezii cu reprezentantii sexului opus de pe soseaua principala. Am fost semnalizate si de un BGS-ist la post, care flashuia de zor cu farurile cat am poposit la semafor, prilej cu care ne-am dat seama ca la cati feromoni expira pe geam masinuta in care eram noi, nici de mirare ca atrageam instinctual testosteronul mobil sau stationar din trafic.

La urmatorul semafor, am dat si peste colegul nostru de apartament, burlacul blond pe nume Dragos , pe care l-am imortalizat rapid, la volan, in afara orelor de serviciu, deci, mai relaxat si disponibil.

Mai tarziu, in Mall, am purces la sesiunea de shopping viteza, prilej cu care mi-am exersat mersul pe tocuri, neasteptat de bine, avand in vedere ca nu practic sportul asta decat rar, de vreo doua ori pe an, si atunci mai de voie nevoie...de feminitate.


Fetele, si-au pus in valoare talentul de actrite, ca intre burlacite la vreme de distractie, in timp ce mireasa era preocupata cu cumparaturile, pe ultima suta de metri, inainte de schimbarea TVA-ului. Apropos de asta, cea mai faina surpriza am avut-o la intrarea intr-un magazin respectabil de parfumuri, din mall, cand am fost poftite politocos afara, pe motiv de schimbare de TVA, cu cateva minute inainte de ora 22. Norocul lor ca eram cu gandul la nunta si nu la a face reclamatie, ca tare ma mai manca limba sa scot niste blesteme de amenda.

Dar ca sa nu uitam de motivul pentru ca ne imbracasem toate frumos si aveam sufletele inca vesele, am trecut cu vederea incidentul de mai sus, si ne-am trantit poponetele regale in fotoliile de la cinema multiplex, ca sa ne clatim neuronii cu povestile aproape de basm ale prea-depasitelor, de mult apuse burlacite din ''Sex and The City''.

Seara am incheiat-o in liniste, ca ne era cam somn, incolonandu-ne spre casele noastre ca sa nu pierdem orele din somnul de frumusete.


Iar ca o cireasa de pe tortul imaginar mancat in seara aceea, mandra noastra Lore, si-a dat seama pe la 12 noaptea, ca ... implineste 25 ani! LA MULTI AAAAAAANI mandra si sa ne traiesti mult si frumos, asa cum stii tu prea bine!


Si uite-asa, am trecut si de seara burlaciei, cu tam tam si poze cam lomo, ca sa ne aducem aminte, peste ani si ani, ce vise aveam!

Ia-ti mireasa ziua buna... de la NUME, de la muma

Azi in Hunedoara, maine in toata tara! Hai cu capra la fotografiat! Da, mi-au facut poza noua de buletin. Inca nu stiu cum o sa arate, dar sper sa dau cat mai a ... doamna Popovici jr.

A mers repede, si cu completarea cererii si cu plata taxei de 11lei si cu depunerea actelor necesare.

Cei ce nu stiu, le zic eu, ca acuma stiu si eu: te duci frumos in dinti cu certificat de nastere, carte de identitate (asa ciuruita cum e ea, dupa cununia civila), certificat de casatorie si le depui frumos la ghiseul care trebuie. Iti zic ei acolo la care iti trebuie copii xerox (eu le aveam pe toate pregatite ca sa nu mai umblu dupa aia). Daca iti schimbi si domiciliul, atunci il iei si pe proprietarul colibei a carei adresa vrei sa iti apara pe buletin si el inarmat cu carte de identitate. Asta dupa ce iti completeaza pe spatele cererii tale ca e de acord sa te omeneasca cu domiciliu nou si semneaza de fata cu ''organul'' legii ca el e si mai si zice din gura ca sa confirme cele scrise.

Acum nu mai am decat certificat de nastere. Ma simt copil din nou. Si astept cu emotie sa intru in legalitate, ca sotie, ca femeia lui Popovici Adrian. Mai am cateva zile din saptamana asta sa ma obisnuiesc cu ideea numelui si sa imi exersez semnatura dintr-o miscare fluida de pix cu gel. Mai am timp sa ma visez doamna Popovici si sa uit de domnisorie. (Nu ca nu m-ar fi strigat in continuu ''domnisoaaara" cei de la pensiunile pe unde ne-am cazat saptamana trecuta.)

O fi la fel ca atunci cand s-au schimbat regulile de scriere corecta a limbii romane? Sau ca atunci cand ne-au mai taiat niste zerouri la leu...ca sa il faca mai usor de bagat in buzunar? Stiu ca in timp ma voi adapta si o sa uit de numele de ''fata'' si de domiciliul hat departe, la 800 Km de Timisoara.


Dar acum e greu. Pentru ca nu e doar vorba de niste zerouri de taiat sau de niste sedile de pus la niste litere. E vorba de numele meu. De o identitate. De ceea ce voi schimba, ca sa fiu sotie pe deplin. E numele pe care il gaseam scris pocit, pe carti postale vechi, trimise de prietenii parintilor mei, de la Baile Felix. E vorba de numele cu care m-am obisnuit sa ma strige invatatoarea in 1-4, cand facea prezenta la clasa, in fiecare dimineata. E numele pe care il protejam cu ardoare, cand ma visam adolescentin, maritandu-ma cu vreun coleg de liceu aratos, cu ochi verzi sau albastri, ca sa facem copii frumosi. E vorba de numele care mi-a dat bucurie si emotie cand l-am zarit scris ''printre primii'' de pe lista de admisi la psihologie, ca asta insemna ca plec din Braila si ca o sa am si bursa. E numele pe care l-am prezentat politicos pe cartile de vizita in fiecare delegatie in tara, recrutand specialisti pentru clientii nostri.

Acum, il tin in dinti, ca fiind numele cu care m-am nascut, dar care va ramane scris doar in certificatul de nastere, ca o comoara data de ai mei.

E o trecere, pe care o simt, fie mai brusc, fie mai lent, realizand ca sunt ''nevasta'' (ca sa o citez pe raposata mea bunica de la tara). Si ma consolez la gandul ca sunt romanca, europeanca si ca nu trebuie sa sufar, in timpul unui ritual barbar, ca sa mi se cresteze pielea trupului pana la sange, ca sa trec, ca si fetele din unele triburi africane, in randul femeilor casatorite.

In schimb, azi am crestat eu in foaie, cu pixul cu gel, noul meu nume. Si am zambit tamp, fiind inca in dubii cat de usor o sa imi fie sa fac asta zilnic.

Azi la castel, maine la hotel

In cele cateva zile de miere luate pe fuga prin tara, am ajuns azi si la Bucuresti. Am trecut cu bine de tumultul traficului din capitala, cu treceri pe rosu si zgomot asurzitor de toba de esapament, iar cu ajutorul lui Marcel (gps-ul) am poposit si pe la rude. In doua statii de metrou si trei miscari de picior am ajuns sa ne plimbam prin zona veche a capitalei si sa savuram ce inseamna viata de seara a unui oras aglomerat si plin de contraste. Bauturica de seara ne-am luat-o la terasa Smardan, in apropiere de alta unde se canta live, cei de la Proconsul faceau atmosfera cu niste coveruri de melodii celebre, cantate in gura mare, sa strabata vazduhul. Ploaia de vara si somnul ne-a ridicat de pe scaune si ne-a trimis frumos la culcare, ca maine avem cale intoarsa catre meleaguri mai verzi, mai linistite si cu mai putini locuitori pe metru patrat. Hai la somn, ca poate reusesc sa scot si niste poze la vizor.

Borcanul cu pastile de dimineata

Nu se putea sa nu iau eu de dimineata un pumn de pastile, oferit cu generozitate de gazdele noastre de la Bran - pensiunea Popasul Reginei (Maria).

Asadar, ma trezesc frumusel, cum ii sta bine unei sotii care tine la somnul ei de frumusete, dupa ora 9. Imi sun sotul, care evident daduse buzna la parter, in incinta restaurantului, singura locatie unde se prinde bine internetul (ca doar pe semnul Wi -FI gratuit nu scrie si ca la etajul 2 unde suntem noi cazati nu mai bate semnalul). Vine si ma preia galant din camera, ca sa nu vin de una singura la restaurant. Is morocanoasa, asa ca de dimineata si fara nici o idee de ce as vrea sa mananc la micul dejun. Intram in restaurant si ne intampina frumos o domnisoara slaba si iute ca o viespe de munte. Ne citeste din priviri nedumerirea ca nu ne hotaram unde sa ne asezam, ca doar nu mai era nimeni inauntru. In jur, plin de mese goale, aranjate pentru posibili turisti. Dar, din gura domnisoarei viespe, aud ce nu credeam ca o sa imi deranjeze calmul de dimineata: "Haideti aici, ca nu mai am mese libere!" Si ne indruma spre o masa retrasa, chiar langa usa de la bucatarie, acelasi loc unde deunazi manca un ospatar, masa care, judecand dupa hainele din cuierul din spate, pare a fi rezervata personalului acestui restaurant.

Obedienta ca un scolar tras de urechi, ma asez la masa indicata si cu o privire tampa, ma uit in dreapta, in fata si in spate si verific valabilitatea spuselor d-rei. Mesele libere... in mintea mea sunt toate acele mese care nu sunt ocupate sau care nu au vreun semn de rezervat pus strategic pe ele. Avand in vedere ca tot restaurantul era plin de mese goale...libere...fara semne sau turisti galagiosi asezati in fata lor...ma intreb care e logica de ne asezara la colt?

Ma rog... Inghit pastila, asa pe uscat si tac.

Mi se aduce in graba meniul si il ochesc la coltul mesei noastre. Il iau, mai in sila, mai in lipsa de chef, si il verific. Din minunatia de bucate, ma hotarasc rapid sa iau o chifla, niste unt si gem, plus o cana de lapte. Asa simplu, ca de dimineata. Dau comanda si astept.

Dupa un firav minut, mi se aduce pe masa ce NU am cerut (sau ce nu mi-am inchipuit cum ar arata ce am cerut):

- chifla = 4 felii de paine alba, ne prajita;
- untul = o bucata rece de unt, taiat dintr-un pachet mare de 250g (parca vad si imaginea taierii)
- gemul= o chisea plina cu dulceata de visine;
- laptele= o cana cu lapte rece, sec si netentant.

Sa zicem ca am trecut cu vederea peste laptele rece, ca daca era fierbinte ma trimitea urgent la baie, si peste dulceata care era si ea buna, iar untul rece si taiat asa, repede, din frigider, ca pentru o prajitura... m-a lasat si mai rece.
Faza e ca in meniu scria mare si negru pe alb: CHIFLA. Si chiar am crezut asta. Am fantezat un pic la ideea de a taia chifla in doua si a o unge cu unt si gem. Sau ..nu mai stiu ce. Dar la vederea feliilor de paine, asa aruncate parsiv in cos, parca mi s-a taiat un pic cheful de mic dejun. Adica 5 felii de paine echivaleaza cu o chifla, mai nou?

Nu am ce face si intreb: ''da chifla unde e?''
Vine si raspunsul iute: ''nu am mai apucat sa schimbam meniul... si a ramas asa.''

Asa, si?

Ma ambitionez rautacios si incerc sa refac o chifla din cele 5 felii de paine aduse. Nu reusesc. Mai ales ca Adrian ma opreste ca un tata binevoitor, in incercarea de a nu ne face amandoi de rusine. Eh, asta-i buna! Eu sunt clientul si feliile sunt ale mele, deci pot sa fac ce vreau cu ele. Chiar si sa construiesc o coliba- chifla, daca poftesc.

Dar, din nou, ma cumintesc, inghit a doua pastila si ma conformez... ungand, pardon, spargand felia de paine cu lama cutitului, de care era lipita o bucatica de unt.

Aud din departare pe madam receptionera... ''cum ati dormit azi noapte?'' (noi: ''aa...bine'') si apoi tot ea completand... ''ati auzit tramvaiul?'' Ramanem amandoi cu gura cascata si imi zic ca asta e o alta pastila. De tampit lumea.

In timp ce mananc, in jurul nostru e forfota... Personalul restaurantului pare in mare graba sa aranjeze sala. Intreb tamp: da cat e ceasu? Trebuie sa plecam? Si acum simt in spate curentul de la fuga lor prin sala... Acum matura. Tot cu noi aici, doar ca eu am terminat de mancat.

Si... am terminat si cu pensiunea asta. Plecam de aici. AZI! Nu de alta, dar nu mai vreau si alte pastile.

La trei zile dupa...

Suntem in Sibiu, rupti de oboseala... intr-o incercare de a ne rupe de nebunia orasului, de oamenii care ne aduc aminte de planificari, furnizori, tacamuri, costume de gala, flori, tort, invitatii, ce mai... de tot ce e legat de nunta.

Este prima zi de dupa nunta cand apuc sa deschid laptopul si sa intru pe net, sa scriu, sa imi verific mailul si sa raspund la mesaje. E aproape 10 seara si simt cum mi se inchid ochii. Dar am zis ca nu mai vreau sa mai treaca o zi fara sa scriu ceva, ca ma simt prea vinovata ca nu ma tin de pastrat amintirile vii, legate de evenimentul ce ne leaga pe amandoi, pe mine si Adrian.

Zilele trecute le-am lasat in urma si acum incerc sa imi trag rasuflarea, sa gasesc modalitati de relaxare si sa imi amintesc prin ce am trecut.

Ma tot uit la inelarul mainii stangi si imi admir sau aranjez verigheta, ca sa imi confirm si mai tare ca s-a intamplat de-adevaratelea.

Am adunat o multime de emotii (pozitive dar si negative), m-am straduit sa coordonez cat mai bine totul, dar in ultimele zile dinainte de nunta ajunsesem sa ma simt sfarsita, aproape ca nu mai imi pasa atat de tare daca iesea totul ca la carte sau nu... Am ajuns sa fac compromisuri de dragul linistii si a calmului din sufletul meu. Acum e bine. A trecut. Am facut-o si pe asta.

Noi suntem multumiti, speram ca si invitatii nostri au fost sinceri cand ne-au dat feedback-urile lor la plecare. Stim amandoi pe unde am mai gresit, stim care ne-au fost punctele slabe din organizare si ce am fi facut altfel, dar acum, nu mai are sens sa ne gandim la asta.

Gandind retrospectiv, le dau dreptate fostelor mirese care, fie direct, fie indirect, mi-au transmis ca la nunta ta nu ai timp nici sa mananci. Inainte eram contrariata de aspectul asta. Acum insa, de abia astept sa primim fotografiile de la Eugen, ca poate asa o sa imi dau seama cat de bine sau de rau a fost. La cat de tare m-am agitat cu bufetul suedez, cu decorurile de sala, cu tortul si pasii de dans, imi dau seama ca acum, am doar vagi amintiri legate de toate astea.

Stiu doar ca am umblat mult (atat pe jos, cat si cu masina) si am salutat/pupat atata lume ca nici nu mi-i mai aduc aminte pe toti cei care au fost alaturi de noi. Mi-au ramas doar gandurile bune transmise la plecare, florile primite la cununia civila, imaginea zambetelor si a figurilor de dans, glumele, cererile speciale si durerea de picioare.

Vreau doar sa ma odihnesc si maine sa ma pot bucura de primele noastre zile ca sot si sotie. Sa pot realiza cumva treaba asta. Sa o pot simti pana in ultima cutiuta acunsa a mintii mele. Trebuie sa imi incarc bateriile si sa pot redeveni eu, cea de dinainte, doar cu numele schimbat si cu o bijuterie in plus la deget.

Mai multe, in zilele ce urmeaza...

Inca un week-end si intram in linie dreapta

Afara poate fi noros, dar inauntru e cald si bine...

... pentru ca am primit azi un alt cadou minunat de la Eugen.

Mai multe AICI.

Astept comentariile, feedback-urile si oferte de lucru ca modele profesioniste. :)

Una din preferatele mele... asa, ca sa va fac pofta, este asta...

Gluma zilei: ''Clientul nostru, stapanul nostru''

Sunt suparata si indignata. Stiu ca sunt perfectionista si ca de cele mai multe ori imi doresc ca lucrurile sa mearga ca unse, dar cand e vorba de altii, ridic si stacheta un pic, recunosc. Doar ca sa am de unde sa o cobor mai tarziu.

Sunt suparata pe cei care isi inchipuie ca isi pot permite sa promita marea cu sarea si sa nu se tina de cuvant. Si sunt indignata cand aceia care nu se tin de cuvant mai au tupeul sa ceara bani pentru neseriozitatea lor.

Adicatelea imi fac firma de organizat evenimente. Bun. Foarte frumos, bravo! Inseamna ca pot si ma tin si baierele pungii dar si baierele bunului simt de a oferi ceea ce promit ca ofer. Si incep sa lucrez, incep sa prestez, imi fac portofoliu de clienti, toate bune si frumoase. Vine criza. Am deja experienta in spate, am un oarecare renume in oras. Imi vine un client nou. El vine la mine! Imi trece pragul pentru ca a auzit de mine si e interesat sa il ajut sa isi decoreze evenimentul X. Ca a auzit el, clientul, de la altii, ca am facut bine ce am facut pana acum. Si a primit recomandari bune si de la alti clienti si de la altii care ma cunosc ca am colaborat cu ei. Si discutam, stam frumos si ne omoram creierele ca sa ii cautam omului solutia potrivita ca sa il multumim. La final, omul imi cere sa ii trimit oferta detaliata de servicii cu pret cu tot, pe mail. Ca sa o aiba in fata, sa o vada, sa se gandeasca la ea si sa se hotarasca intr-un final ce vrea de la mine si daca ii convine tot ce i-am propus eu. Si omu asteapta.

Si asteapta....

Si trece asa o saptamana, doua... si ajunge sa se sature de asteptat. Si vrea sa imi scrie. Dar ii vine mailul inapoi, ca adresa aia care a gasit-o pe situ meu, nu e buna. Asta daca situ meu merge, ca uneori pica totul si cu zilele sunt de negasit in spatiul internautic. Si intr-un final, se hotaraste tot omu sa ma sune, ca deh, astepta ceva de la mine. Si cand ma suna, sunt in plop. Nu imi amintesc cine e, cu cine am vorbit si despre ce, ba chiar ma fac ca ploua cand e vorba de oferta. Il intreb ingenuu, da cum, nu ati primit oferta? Nu v-am trimis-o? A... cred ca am uitat. Si uite-asa, ca la gradinita, incerc sa ma scot, ca doar am o memorie scurta, si clientul nu se supara, ca are nevoie de mine, ca doar sunt printre singurii furnizori de servicii de gen din oras. Nu cred ca se va supara prea tare si nu cred ca se va duce la altul. Ca mi-a zis ca a mai fost si pe la altii. Deci nu mai are unde sa se duca. E prins intr-un labirint, e un circuit inchis. E al meu. Deci imi permit sa fac putina bascalie de el. Ma scuz politicos ca am uitat dar ca ii trimit in jumate de ora mailul ala nenorocit. Uf, am scapat de data asta.

Deci, din ce am concluzionat eu pana acum, dupa ce am trecut prin doua experiente nefaste cu doua firme de organizat evenimente din orasul castelului, CLIENT= prostul ala care plateste.

De ce zic asta? De aia, pentru ca daca ma supar mai tare, ii dau pe toti la o parte si le arat eu cine e sefu. Sefu e ala de plateste. DA! Nu ala de incaseaza pumnii in gura, nu ala de asteapta de i se lasa pleoapele, nu ala de se pune el si suna ca sa se asigure ca nu este uitat intr-un colt de agenda, nu ala de nu poate dormi noaptea de indiferenta celor din jur, nu ala de isi face planuri si dupa aia isi musca buza ca a platit si nu stie pe ce sau ca a ramas pe afara.

Asta se intampla cand faci nunta in deplasare cu buget de criza. Asta se intampla cand ajungi la mila singurelor doua trei firme de organizat evenimente din oras si astepti miracole. Asta se intampla unde nu exista concurenta si furnizorii dorm pe o ureche.

Oare ce trebuie sa faca un om ca sa obtina o amarata de decenta intr-o colaborare? Sa sperie? Sa ameninte? Sa fie extravagant si sa imprastie cu bani in jur ca sa fie remarcat?

Si inca astept un telefon, inca astept niste oferte si niste propuneri de bun simt... Pana cand ma enervez si renunt la tot si imi fac eu singura tot decorul.

Una calda, alta rece

Batai de cap cu termene de depunere, valabilitate certficate nuptiale, copii xerocopiate, taxe si declaratii de completat. Am ajuns cu bine si in ziua in care sa ne depunem actele pentru cununia civila. Inarmati cu toate cele trebuincioase si cam pe fuga (ca l-am furat pe Adrian din pauza lui de masa de azi ca sa il facem ''prezent'' la depunere) am ajuns in biroul de stare civila.

Timizi si cu pasi marunti am intrat incet, de parca ne era frica sa nu deranjam praful de pe podele. Inauntru, o doamna in costum maron, era cufundata cu totul in actele imprastiate pe un birou. Ne facem curaj si intram pana aproape de biroul ei, ca sa ii aratam intentia de a intra in vorba. Isi ridica barbia si ne trimite niste priviri acre pe sub sprancenele date cu creionul, si arcuite cam amenintator. Fara sa dea binete, ne lasa pe noi sa ne spunem pasul. Cum eu is campioana in a lua initiativa, sparg gheata cu un "Buna ziua, am venit sa ne depunem actele pentru casatorie". Raspunsul dansei, nicidecum cel politicos de ''buna ziua'', ne taie rasuflarea si orice urma de a mai dori sa purtam conversatie: ''pe ce data?''

Din acel moment, am simtit ca orice as fi mai fi zis sau as fi facut ar fi fost de prisos, asa ca am adoptat si eu o mutra acra, un comportament in oglinda, special pentru momente atat de plicticoase cum ar fi depunerea unor acte de cununie civila.

Si acuma fie vorba intre noi, eu inteleg ca pentru noi doi era pentru prima data cand faceam asta si era normal sa fim mai entuziasti, mai copilarosi, chicotind printre masele si incercand niste zambete tampe la completarea declaratiei, iar pentru ofiterul starii civile era doar o treaba rutiniera, DAR, nu cred ca ii pica falca, doamnei cu pricina, daca ne zambea un pic si ne arata sprijin si intelegere.

Conform zicalei ''Vorba dulce mult aduce'', cred ca ne-ar fi prins tare bine sa fim intampinati cu putin mai multa caldura in biroul respectiv, ca doar nu gresisem cu nimic.

A, stai, in ochii doamnei, gresisem. Ca am venit prea devreme. Ca trebuia sa venim fix pe 24, cand se faceau 10 zile inainte de ziua stabilita pentru oficierea cununiei. Am pus iarasi niste mutre nedumerite, nu de alta, dar cand am pasit pentru prima data, in acelasi birou, sa intrebam ce ne trebuie si cand sa venim, ni s-a spus, de o alta doamna, ca in min 10 zile (cat se proceseaza actele)dar maxim 14 zile (cat sunt valabile certificatele nuptiale) sa venim sa depunem actele. Ba chiar mi-am notat pe agenda, cum ca incepand de pe 21 iunie, respectiv 22, 23 si ultima zi, 24 , putem veni sa dam toate tzidulele.

Gresisem si din cauza asta primim pedeapsa verbala: ''Nu va pot inregistra actele azi!'' Asa, si?

Nu am mai continuat cu explicatiile vizavi de motivul venirii noastre azi, incercand sa o scapam pe tanti care ne daduse informatiile "eronate", si evitand o discutie prelungita, jenanta si inutila.

Dupa ce s-a ridicat din scaunul incomod de dupa masa de lemn, doamna ofiter, ne-a pus in fata niste declaratii de completat, ne-a explicat dintr-o suflare ce, unde si cum trebuie scris si apoi ne-a facut semn sa parasim locatia.

Am iesit si mai umili, iar eu mai revoltata, incercand sa ma calmez si sa sper ca macar concentrarea la completarea datelor noastre personale ne va aduce pacea pe care ne-am fi dorit-o de la inceput, inainte de intrarea in biroul cu pricina.

Pentru prima data, am scris hotarata, pe niste hartii care vor deveni oficiale peste 10 zile, ca sunt de acord sa imi schimb numele de familie, cu cel al mirelui, viitorul meu sot. Se pusese problema ca eu sa imi pastrez si numele meu si sa il iau si pe al lui, dar el nu vroia sa il ia si pe al meu, asa ca, decat sa ne incurcam in nu stiu cate nume, si sa ajungem peste cateva generatii, ca la spanioli, cu vreo patru nume de familie, mai bine asa, simplu: Popovici.

Cand ne-am intors cu toate cele, am asistat la completarea numelor noastre, a datei si orei oficierii casatoriei noastre, cu o miscare flegmatica din incheieturi, intr-o liniste rece si seaca de penitenciar. Apoi, aceeasi doamna ofiter ne-a trimis, la fel de rece, catre Primaria noua, la ghiseele de plata impozite si taxe, pentru a achita ''taxa de sala'' in valoare de 70 lei.

Ajunsi la primul ghiseu, in cladirea respectiva, am dat peste o tanti tare blanda, care zambea si cu ochii, care ne-a directionat catre alt ghiseu, acolo unde se platesc taxele de casatorie. Parca dintr-o data am simtit cum mi se inmoaie inima. Si zic:''bai, da de ce femeia asta poate sa zambeasca si sa fie OM si cealalta, nu?''
Mai mergem cativa metri si ne trezim in fata ghiseului bun. Dincolo de geamul securizat prevazut cu o fanta mobila in care poti sa introduci banii pe care vrei sa ii platesti, zarim o alta tanti, cumsecade. Adrian ii da direct, alaturi de un ''sarumana'', foaia pe care scria ce si cum si banii. Primeste rapid restul si chitanta doveditoare inapoi si auzim amandoi, cu inimile relaxate: "Casa de piatra!"
Si nici nu iesim din zona de taxe si impozite si exclamam: ''deci se poate!''

Ma tot intreb, oare ghiseele sunt niste stimulatoare de politete si caldura umana, sau pur si simplu unii oameni sunt mai blajini si basta? Sau functionarii de stat improprietariti cu birouri, devin in timp, mici mari sefi de plantatie, si pe chipurile lor li se intipareste rangul? Ma rog...

Ne intoarcem cu chitanta (pe care am dublat-o cu o copie xerox, ca sa nu ne trezim mai tarziu cu surprize) si o predam gloriosi. Intreb, ca sa fim siguri, daca ne mai trebuie ceva, daca mai trebuie sa venim. Incerc cu o ultima sfortare, sa mai fac conversatie cu un bloc de gheata.

"Nu. E de ajuns. Sa nu intarziati in ziua nuntii, sa fiti insotiti de doi martori, majori, cu buletinele de identitate, care sa fie cetateni romani."

Cu ochii beliti in actele intinse pe masa doamnei, in pragul usii, intreb cam disperata, a doua oara, daca certificatele de nastere in original, raman la ea. Raspunsul afirmativ taios, imi pune pumnu-n gura si ma trimite la culcare.

Multumim frumos, si zambind obligatoriu politicos si fals, iesim. PFUUU! Parca mi s-a luat o piatra de moara de pe suflet. Nu mai conteaza cat de acre sunt merele in livada doamnei ofiter de stare civila si cate cuburi de gheata ne-a aruncat azi in san, macar am rezolvat si cu treaba asta.

Mai avem un pas, o ceremonie de 15 minute, care ne mai desparte de a fi oficial cei doi stalpi ai unei noi familii. De abia astept. Nu, nu de abia astept sa dau cu ochii de doamna de gheata, ci de abia astept sa zambesc tamp, la bratul lui Adrian, cu buchetelul de margarete si crizanteme santini, in rochita alba cu volane, tragand cu ochiul la cartonasul ala patratos, pe care va scrie ca suntem casatoriti.

Lectia de biologie...transpusa in viata

''Opuntia Humifusa este o planta perena, avand tulpina verde, inalta de aprox. 15-30 cm pe care se formeaza palete ovale sau eliptice cu spini.

Datorita faptului ca planta este un cactus, ea poate fi udata rar, deoarece iubeste mediul uscat, solul nisipos si lumina.

Opuntia este o planta de apartament pur si simplu adorabila, in momentul in care aceasta infloreste.

Florile sale sunt galbene sau portocalii, mari, asemenea unui clopotel deschis, au aspect catifelat, perfect. In momentul in care le privesti, ai senzatia ca nu sunt naturale, ci din ceara!''

Azi m-am zgariat in spinii unei Opuntia. Am simtit cum mii de ace ma inteapa din toate partile si mi se infing in pielea capului. Nu stiu daca mi-a curs sange, pentru ca mi-am acoperit ochii cu palmele si trupul cu bratele. Incercam sa ma apar de atac.
Mai rau a fost cand mi-am dat seama ca nu sunt singura sub ploaia de ace dureroase. Mai rau, a fost sa imi dau seama, ca EL nu se putea apara. Incercand sa isi scoata spinii din spinare si din piept, incercand sa ma apere si pe mine, a izbucnit, cu ultimele puteri pe care le mai avea. Ni s-a crapat pielea, amandorura. Adrenalina ne-a invadat trupurile si inimile noastre au batut la unison, furtunos, ca un scut invizibil de aparare.

Stupid, daca te gandesti cat de tare poate rani o planta ale carei flori sunt atat de frumoase!

Pentru necunoscatori (pana de curand ma numaram si eu printre ei): lat. Opuntia Humifusa= Limba soacrei.

Sesiunea pre-wedding take 1- 658

Am parul ud de la ploaie si mi-s ametita de la serpentinele peste care am zburat azi cu masina din dotarea familionului, pe soare si pe furtuna.

De dimineata se anunta vreme frumoasa, asa ca am plecat catre meleaguri verzi si inflorite ca sa ne tragem in poze, in prima noastra sesiune de dinainte de nunta. Mie inca mi-era somn, dar nu am vrut sa ratez bunatate de soare...ca in perioada asta, de cand cu codurile galbene si alte culori nationale, ti-e si frica sa mai iesi pe strada.

Nu ne-am pregatit prea mult inainte, am dat fuga azi prin baie sa ne aranjam repede si sa fim decenti la pozat, apoi inca o fuga dupa accesorii prin Kaufland si apoi, la fel de repede, l-am preluat pe Eugen, ingerul nostru pazitor in ale imaginii nuntii noastre. Eram cu totii emotionati, fie ca am vrut sau nu, de ceea ce urma sa se intample. E ca si la un blind date: cam stii ce trebuie sa se intample dar pana nu ajungi la intalnire, nu ai cum sa prevezi ce va fi. Dar noi am fost norocosi. Si la ce gasca faina eram noi, cei din masina, nu cred ca putea sa iasa altfel.

Prima oprire, a fost la ''poiana minunata'', aia de vezi verde cat te tin ochii, si ti se mai racoresc un pic cu paraul ce curge sinuos si puternic printre pietris si petece de pamant. La un moment dat auzi in spate niste clopotei si mugete. Vacute pofticioase tund covorul verde pentru ca noi sa putem calca mai agale in picioarele goale. Soarele ne bate peste crestete si ne incalzeste mutritele schimonosite de atatea rasete. Floricele pe campii, hai sa le-adunam copii!

Cam asta a ramas din prima sesiune...


A doua oprire a fost undeva, pe o margine de drum, pe o panta cu flori, intr-un sat linistit, unde ne-am fortat muschii de la picioare ca sa stam frumos pentru imagini insorite. Despre asta nu vorbesc mai mult, ca a durat putin si sincer nu prea imi mai aduc aminte decat ca vroiam sa cobor de acolo cat mai rapid. :)

Apoi, fugind din calea furtunii, ca vedeam la orizont nori cenusii, am alergat cu picioarele goale pe sosea, ne-am cuibarit unul in bratele celuilalt si am ras cat ne-au tinut falcile cand Eugen ne-a pus sa sarim.

Si cand ne era lumea mai draga, cu gandul ca vom merge spre rezervatia de zimbri, a inceput sa toarne. Si a turnat si a tunat, pana ne-a tunat gandul ca ar fi cazul sa imortalizam niste faze si in suvoaiele de afara. Ne-am luat inima in dinti si am iesit, cu talpile goale pe asfalt, ca sa sfidam traditionalul. Ce-a iesit, vom sti mai incolo.

Dar, mai spre seara, am primit totusi trei cadouri gata taiate, in versiunea beta, ca sa mai ne potolim curiozitatea. Restul, cele mari si mai frumoase se vor lasa asteptate pana ies din cuptorul bucatarului nostru sef, Eugen Calota.

Asadar, sa bata tobele ca intra modelele:



La final de zi, am ramas cu zambetul pe buze si amintirile placute din ploaie, cu o floricica jucausa pe bordul masinii si hainele ude, aruncate in masina de spalat.

Rumegand cele intamplate azi si privind over and over again imaginile cadou trimise azi de Eugen, incep sa realizez ca a inceput numaratoarea inversa pana la ziua cea mare, si pentru ca pana acum nu am avut pic de emotii, acum percep o miime din emotiile prin care vom trece, eu si Adrian, pe 3 iulie, cand totul va fi oficial, cand oameni dragi noua si familiilor noastre vor fi alaturi de noi, sa ne felicite si sa ne zambeasca, confirmandu-ne ca dupa acea zi, noi doi vom fi UNA ,vom fi o familie.