Una calda, alta rece

Batai de cap cu termene de depunere, valabilitate certficate nuptiale, copii xerocopiate, taxe si declaratii de completat. Am ajuns cu bine si in ziua in care sa ne depunem actele pentru cununia civila. Inarmati cu toate cele trebuincioase si cam pe fuga (ca l-am furat pe Adrian din pauza lui de masa de azi ca sa il facem ''prezent'' la depunere) am ajuns in biroul de stare civila.

Timizi si cu pasi marunti am intrat incet, de parca ne era frica sa nu deranjam praful de pe podele. Inauntru, o doamna in costum maron, era cufundata cu totul in actele imprastiate pe un birou. Ne facem curaj si intram pana aproape de biroul ei, ca sa ii aratam intentia de a intra in vorba. Isi ridica barbia si ne trimite niste priviri acre pe sub sprancenele date cu creionul, si arcuite cam amenintator. Fara sa dea binete, ne lasa pe noi sa ne spunem pasul. Cum eu is campioana in a lua initiativa, sparg gheata cu un "Buna ziua, am venit sa ne depunem actele pentru casatorie". Raspunsul dansei, nicidecum cel politicos de ''buna ziua'', ne taie rasuflarea si orice urma de a mai dori sa purtam conversatie: ''pe ce data?''

Din acel moment, am simtit ca orice as fi mai fi zis sau as fi facut ar fi fost de prisos, asa ca am adoptat si eu o mutra acra, un comportament in oglinda, special pentru momente atat de plicticoase cum ar fi depunerea unor acte de cununie civila.

Si acuma fie vorba intre noi, eu inteleg ca pentru noi doi era pentru prima data cand faceam asta si era normal sa fim mai entuziasti, mai copilarosi, chicotind printre masele si incercand niste zambete tampe la completarea declaratiei, iar pentru ofiterul starii civile era doar o treaba rutiniera, DAR, nu cred ca ii pica falca, doamnei cu pricina, daca ne zambea un pic si ne arata sprijin si intelegere.

Conform zicalei ''Vorba dulce mult aduce'', cred ca ne-ar fi prins tare bine sa fim intampinati cu putin mai multa caldura in biroul respectiv, ca doar nu gresisem cu nimic.

A, stai, in ochii doamnei, gresisem. Ca am venit prea devreme. Ca trebuia sa venim fix pe 24, cand se faceau 10 zile inainte de ziua stabilita pentru oficierea cununiei. Am pus iarasi niste mutre nedumerite, nu de alta, dar cand am pasit pentru prima data, in acelasi birou, sa intrebam ce ne trebuie si cand sa venim, ni s-a spus, de o alta doamna, ca in min 10 zile (cat se proceseaza actele)dar maxim 14 zile (cat sunt valabile certificatele nuptiale) sa venim sa depunem actele. Ba chiar mi-am notat pe agenda, cum ca incepand de pe 21 iunie, respectiv 22, 23 si ultima zi, 24 , putem veni sa dam toate tzidulele.

Gresisem si din cauza asta primim pedeapsa verbala: ''Nu va pot inregistra actele azi!'' Asa, si?

Nu am mai continuat cu explicatiile vizavi de motivul venirii noastre azi, incercand sa o scapam pe tanti care ne daduse informatiile "eronate", si evitand o discutie prelungita, jenanta si inutila.

Dupa ce s-a ridicat din scaunul incomod de dupa masa de lemn, doamna ofiter, ne-a pus in fata niste declaratii de completat, ne-a explicat dintr-o suflare ce, unde si cum trebuie scris si apoi ne-a facut semn sa parasim locatia.

Am iesit si mai umili, iar eu mai revoltata, incercand sa ma calmez si sa sper ca macar concentrarea la completarea datelor noastre personale ne va aduce pacea pe care ne-am fi dorit-o de la inceput, inainte de intrarea in biroul cu pricina.

Pentru prima data, am scris hotarata, pe niste hartii care vor deveni oficiale peste 10 zile, ca sunt de acord sa imi schimb numele de familie, cu cel al mirelui, viitorul meu sot. Se pusese problema ca eu sa imi pastrez si numele meu si sa il iau si pe al lui, dar el nu vroia sa il ia si pe al meu, asa ca, decat sa ne incurcam in nu stiu cate nume, si sa ajungem peste cateva generatii, ca la spanioli, cu vreo patru nume de familie, mai bine asa, simplu: Popovici.

Cand ne-am intors cu toate cele, am asistat la completarea numelor noastre, a datei si orei oficierii casatoriei noastre, cu o miscare flegmatica din incheieturi, intr-o liniste rece si seaca de penitenciar. Apoi, aceeasi doamna ofiter ne-a trimis, la fel de rece, catre Primaria noua, la ghiseele de plata impozite si taxe, pentru a achita ''taxa de sala'' in valoare de 70 lei.

Ajunsi la primul ghiseu, in cladirea respectiva, am dat peste o tanti tare blanda, care zambea si cu ochii, care ne-a directionat catre alt ghiseu, acolo unde se platesc taxele de casatorie. Parca dintr-o data am simtit cum mi se inmoaie inima. Si zic:''bai, da de ce femeia asta poate sa zambeasca si sa fie OM si cealalta, nu?''
Mai mergem cativa metri si ne trezim in fata ghiseului bun. Dincolo de geamul securizat prevazut cu o fanta mobila in care poti sa introduci banii pe care vrei sa ii platesti, zarim o alta tanti, cumsecade. Adrian ii da direct, alaturi de un ''sarumana'', foaia pe care scria ce si cum si banii. Primeste rapid restul si chitanta doveditoare inapoi si auzim amandoi, cu inimile relaxate: "Casa de piatra!"
Si nici nu iesim din zona de taxe si impozite si exclamam: ''deci se poate!''

Ma tot intreb, oare ghiseele sunt niste stimulatoare de politete si caldura umana, sau pur si simplu unii oameni sunt mai blajini si basta? Sau functionarii de stat improprietariti cu birouri, devin in timp, mici mari sefi de plantatie, si pe chipurile lor li se intipareste rangul? Ma rog...

Ne intoarcem cu chitanta (pe care am dublat-o cu o copie xerox, ca sa nu ne trezim mai tarziu cu surprize) si o predam gloriosi. Intreb, ca sa fim siguri, daca ne mai trebuie ceva, daca mai trebuie sa venim. Incerc cu o ultima sfortare, sa mai fac conversatie cu un bloc de gheata.

"Nu. E de ajuns. Sa nu intarziati in ziua nuntii, sa fiti insotiti de doi martori, majori, cu buletinele de identitate, care sa fie cetateni romani."

Cu ochii beliti in actele intinse pe masa doamnei, in pragul usii, intreb cam disperata, a doua oara, daca certificatele de nastere in original, raman la ea. Raspunsul afirmativ taios, imi pune pumnu-n gura si ma trimite la culcare.

Multumim frumos, si zambind obligatoriu politicos si fals, iesim. PFUUU! Parca mi s-a luat o piatra de moara de pe suflet. Nu mai conteaza cat de acre sunt merele in livada doamnei ofiter de stare civila si cate cuburi de gheata ne-a aruncat azi in san, macar am rezolvat si cu treaba asta.

Mai avem un pas, o ceremonie de 15 minute, care ne mai desparte de a fi oficial cei doi stalpi ai unei noi familii. De abia astept. Nu, nu de abia astept sa dau cu ochii de doamna de gheata, ci de abia astept sa zambesc tamp, la bratul lui Adrian, cu buchetelul de margarete si crizanteme santini, in rochita alba cu volane, tragand cu ochiul la cartonasul ala patratos, pe care va scrie ca suntem casatoriti.