Pentru povestea nasterii lui Vlad nu puteam sa aleg decat titlul asta care mi-a ramas in minte dupa ce doctorul de garda, care m-a pazit/urmarit si ghidat o zi si o noapte a rostit cu gura de aur expresia asta. Culmea e ca, dintre toate virtutile omenesti posibil de asimilat in caracterul meu, rabdarea ar fi cam pe primul loc al unui top de genul- ”cel mai greu de invatat”.
Povestea incepe intr-o zi frumoasa de sfarsit de primavara, cand m-am hotarat sa ma intalnesc cu mandrele mele, Ramo si Elena, la o citronada in Piata Operei. Nu de alta, dar am zis ca daca tot se apropie finalul lunii mai, cand era de fapt ”due date-ul sarcinii” sa fac bine sa ies cu fetele cat mai repede, ca din sperieturile aplicate progresiv de parinti patiti cu copii in primele luni, se parea ca nu mai prea aveam timp de astfel de experiente de socializare. Zis si facut. Mandrele mele s-au aratat la fata rand pe rand, la o terasa chiar de langa Opera, chiar in ziua cand Radio Zu sarbatorea X ani de la lansare...sau asa ceva (un eveniment care s-a desfasurat cu mare tam tam, dupa cum urma sa observ in direct). Am stat la taclale/rasete/socializare, am facut de cunostinta cu o gasca numeroasa de colegi de-ai lor de lucru, am baut ciocolata calda (yum-yum) si a mancat o felie gretoasa de tort de nuci, mi-am traumatizat timpanele cu toata muzica/galagia din spatele scenei instalate chiar in buricul targului - adica in fata Operei de la orele 18 pana la 24. Adica fix 6 ore! Daca tot ne intalnim greu macar sa se merite... :P
Buun si cum fetele mele au simtul umorului, una dintre ele chiar a zis la un moment dat ca vine la intalnire cu frica sa nu nasc acolo, cu ele de fata. Le-am calmat in gluma, ca ”las, ca e o ambulanta mai incolo, pe mine ma urcati in ea si voi va continuati distractia”. Nu stiu cat de aurita e gura fetelor mele, dar in noaptea de dupa intalnirea asta memorabila, mi s-au fisurat membranele. Adica a inceput sa imi curga incet incet lichidul amniotic. Si pentru ca la ora 3:30 noaptea apucasem sa acumulez doar 2 ore de somn (dupa ce am venit acasa am facut revista presei cu al meu, am facut baie ca puteam a tot fumul de tigara care s-a raspindit in aer de la toata multimea din jurul meu) nu am fost foarte receptiva la evenimentul sus amintit. L-am perceput doar ca pe un simplu semn de sarcina, nicidecum cu inceperea travaliului or smth similar. Drept pentru care, dupa o scurta incursiune la baie, m-am pus pe-o parte si m-am culcat linistita in patul cald si imbietor. Dimineata pe la 9, cand am reusit in sfarsit sa fac ochi, m-am trezit iar cu o surpriza asemenatoare cu cea din timpul noptii, dar de data asta eram constienta ca treaba e serioasa. Si dupa ce am simtit si cum se elimina dopul gelatinos, a inceput sa imi bata inima mai tare. Si pentru ca in sinea mea imi repetam ca ”inca nu e timpul”, m-am pus sa imi continui ziua cu calm ca si cum nimic special nu se intamplase. Drept pentru care m-am pus tacticoasa pe facut o omleta si salata ca sa imi folosesc timpul cu folos pana se trezea al meu.
Recunosc acum ca mintea mea pendula intre doua ganduri contrare - unul imi zicea obsesiv ”nu, nu mi se intampla asta, acum, azi”, iar altul era pe unda bucuriei ”oare chiar nasc? wow....o sa nasc...”
Cand m-am hotarat sa il intampin pe sforaitorul casei cu vestile bune, pe la ora 10, el deja facuse ochi si imi zambea pe sub mustata, mirosind a ”maaama, ce bine am dormit”. M-am asezat bland langa el si i-am zis incet: ”pui, nu vreau sa te panichez, dar cred ca azi , maine... se intampla.” El mi-a zambit la fel de angelic si nu a zis nimic. Un zambet plin de intelesuri. Sincer, as fi preferat sa se panicheze, sa sara ca ars, asa cum vezi viitorii tati, in filmele americane, ca ajung in pijamale in garaj sa scoata masina, si alearga panicati de colo colo, spre amuzamentul viitoarei mamici. Dar, nu, al meu ardelean, a zambit doar. Atat. I-am povestit de semnele prevestitoare si apoi ne-am pus sa mancam, in liniste. Apoi, mai tarziu, pe la pranz (ca nu stiu cum, dar am un talent sa pierd vremea, de zile mari) mi-am cam dat seama ca nu e de gluma, ca incepusera deja si unele dureri de spate, mai puternice ca de obicei, si se eliminase si a doua parte a dopului gelatinos, sau ce mai ramasese de dimineata.
Am vorbit cu al meu despre ce mi se intampla si mi-a recomandat sa ma linistesc si sa o sun pe doctorita ginecoloaga cu care urma sa nasc. Eu, profesionista in amanare, m-am pus frumos sa fac baie. Si pana mi-am pregatit cada, pana m-am mai foit prin casa, pana am intrat in apa, una alta, s-a facut ora 13 dupa masa. Moment in care am hotarat sa sun specialistul, nu de alta dar deja ceva din corpul meu imi spunea ca trebuie sa iau o decizie.
Faza cu sunatul a fost memorabila. Suna telefonul:
”Alo, buna ziua, sunt cutare, imi cer scuze ca va deranjez sambata la ora asta, dar mi s-a eliminat dopul gelatinos si a inceput sa mi se scurga din lichidul amniotic si am zis sa va sun sa va cer parerea. Azi noapte la ora 3, 3:30 a inceput... Nu am stiut exact ce e si de aceea am asteptat pana acum.”
”Vaaaaai doamna cutare, tocmai azi?”
La auzul cuvintelor de mai sus, am simtit ca pica toti norii cu ploaie de-aia torentiala peste mine.
”A.... aa...adica, ce e azi? S-a intamplat ceva?”
”Azi am botezul fetitei... si....”
Bun, deci cand am auzit-o si pe asta, jur ca mi-a stat inima pret de cateva milisecunde. Am inghetat. Desi apa in care ma balaceam linistita era calda, m-au luat cu fiori reci pe spate si in moalele capului m-a traznit cu un ciocan imens.
Dupa linistea care ma asurzea, am reusit sa ma inteleg cu doctorita sa fac cumva ca sa verific daca urma sau nu sa nasc totusi in ziua aia, atunci. Adica, sa ma duc la clinica Odobescu (wooaaaa, nuuuuu!) sa ma consulte dr. de garda de acolo, sa verifice cat am dilatatia si daca e de nascut sa ma duc acasa rapid sa imi fac bagajul si sa ma duc apoi la clinica President, unde hotarasem de fapt sa nasc. Daca nu e de nascut, atunci sa ma duc linistita acasa si sa astept. Ca, se pare, sunt cazuri in care desi se elimina dopul gelatinos, poti sa stai asa si o saptamana fara sa intri in travaliu. Ciudat...
Am inchis telefonul si mi-a venit sa plang instantaneu. Al meu statea cuminte la marginea cazii incercand sa ma calmeze si sa inteleaga ce urma sa facem. Si cand zic sa facem, zic la plural pentru ca hotarasem cu muuuult inainte de momentul asta ca vom fi impreuna de cand incepe travaliul pana se naste Vlad inclusiv. Nici o clipa despartiti.
Gandurile mi se invalmaseau si imi provocau greata, iar lacrimile mi se innodau in barba si apoi curgeau picatura cu picatura in apa din cada, racind-o incet...incet..incet... la fel ca inima mea. Nuuuuuu, nu se poate, de ce Odobescu???? Dar de ce sa ma duc acolo? EU NU VREAU SA MA DUC ACOLO? Dar de ce s-a nimerit tocmai azi botezul? Dar de ce...?
Cu cuvinte inutile ca astea de mai sus mi-am petrecut inca o jumatate de ora prin casa, incercand sa imi dau seama ce e de facut. Evident ca eu, maestra in arta neputintei de a ma relaxa, am sarit ca arsa din cada, si m-am ambitionat sa cred cu tarie ca daca aceea era ziua in care urma sa nasc, macar nu puteam sa plec asa la spital. Asa, adica cum asa? Adica fara freza luna si bec (in zona intima ) si unghii rosii la degetele de la picioare!
Si pentru ca rotunjimea rotunda a prea rotundei tuguiatei burti nu imi permitea sub nici o forma sa ma aplec sau ma contorsionez pana la degetele de la picioare, fericitul castigator al a fost desemnat prin unanimitate de voturi, sotul meu drag si bland, care a inghitit in sec si desi a incercat sa protesteze aparandu-se prin lipsa de experienta la acest capitol, a ingenunchiat si s-a executat.
Pe la ora 3:30 cu chiu cu vai, urcam intr-un taxi infect in directia Odobescu, inarmata cu nervi de otel si un rucsac burdusit cu tot felul de lucruri, ”sa le am, just in case”. Acolo, dupa ce am asteptat cuminte si zambitoare, in ciuda durerilor de spate si a greutatii cu care ma miscam, pe un scaun de fier, dur, alb murdar si solitar intr-un colt de hol, am fost primita pe o bancheta urata din piele cacanie, intr-o antecamera, la urgente. Dupa ce creatura infecta de dinaintea mea a iesit din sala respectiva, motiv pentru care nivelul de greata s-a ridicat la cote alarmante, am fost primita inauntru, de un alai de muieri imbracate in albastru.
(Imi cer scuze pentru limbajul agresiv de mai sus, dar este exact ceea ce gandeam si simteam la ora respectiva- asa ca nu are sens sa inmoi situatia, din drag pentru umanitate).
Am fost ajutata sa ma urc pe un scaun de ginecologie pe care a doua oara nu m-as mai urca in vecii vecilor (din motive de igiena si lipsa de estetica) si controlata de dr, de garda, care dupa ce s-a uitat si mi-a verificat colul, mi-a dat verdictul taios - ”aaa....pai nu sunteti aproape deloc dilatata si colul e foarte lung. Si aveti contractii deja, deci o sa faceti cezariana.”
Dintr-o veste buna in alta, ma gandii eu.
Mi-am incretit si mai tare fruntea, mi-am incrucisat picioarele, am aruncat bucata imensa de vata pe care mi-au oferit-o generoasele asistente dupa ce m-am coborat de la cucuietii din deal, mi-am tras pantalonii trei sferturi la loc pe mine si am pornit hotarata sa sparg usa. La iesire, alaiul albastru m-a oprit. Ca nu pot pleca asa, ca trebuie sa imi mai faca si o monitorizare fetala. A.aaaa...ce? Si ca o vita la taiere, cu capul plecat si nervoasa nevoie mare, m-am lasat culcata pe masa de la intrare in sala de urgente, aceeasi pe care creatura statuse inainte, nedezinfectata, ne-nimic. Fara nici un prosop de hartie de unica folosinta, fara politeturi, m-am asezat si am asteptat, confirmarea verdictului de mai inainte. Inutil sa imi mai aduc aminte de susotelile si chicotelile neprofesioniste ale asistentelor care se ocupau de asa zisa monitorizare. La fel de inutil ar fi sa zabovesc si asupra tehnologiei praf de monitorizare (asistentele se bucurau cand le confirmam ca am o contractie, vazandu-mi grimasele si se bucurau ca au posibilitatea sa imi tina fix aparatul care trebuia sa stea pe burta mea, prinzandu-l pe sub marginea de elastic a pantalonilor mei special pentru gravide).
Am plecat de acolo mai nervoasa si mai ingretosata de cat ajunsesem si m-am urcat cu speranta intr-un alt taxi catre clinica particulara. Acolo am capatat sperante cand, dupa un alt control serios facut de medicul de garda, mi s-a spus ca modalitatea de nastere a bebelusului meu va fi in functie de cum va evolua starea mea generala si de cum voi hotari si eu. Adica imi dadea sperante ca as putea sa nasc natural. Si mi-a urat ”rabdare si tutun!” care mi-a ramas in minte pana acum.
Dupa control si monitorizarea fetala, a urmat internarea mea intr-un salon single, curat si linistit, cu aer conditionat si paturi cu sistem de ridicare a capului, cu baie in camera si geam care dadea pe o terasa exterioara. Pe hol, inainte sa ajung in salon am facut cunostinta cu moasa mea, Corina, o femeie calda si placuta, intelegatoare si profesionista care m-a incurajat si a stat alaturi de mine si la propriu si la figurat, pana in zori cand i s-a terminat tura.
Noaptea care a urmat a fost grea, pentru ca m-am zvarcolit intre dureri de spate date de contractiile din ce in ce mai dese, dorinta de a dormi si gandurile care ba ma incurajau, ba ma deprimau. Cel mai greu a fost sa suport o noapte intreaga durerile de spate, in conditiile in care se presupunea ca fie nasc atunci, fie am rabdare si vedem ce se intampla dimineata, cand urma sa vina si doctorita mea, dupa cheful cu botezul.
Din cand in cand, doctorul de garda mai trecea pe la mine sa ma controleze , sa vada daca s-a schimbat ceva la starea colului meu lung si incapatanat- momente in care pret de cateva secunde inchideam ochii si ma gandeam la plaje insorite cu palmieri intr-o dunga, soare dogoritor si apa turcoaz. Nu de alta, dar un control pe travaliu facut de un doctor cu degete groase nu e tocmai o experienta placuta pe care sa ti-o doresti o noapte intreaga. Pana si moasa mea a trebuit sa vina cu o serie noua de manusi chirugicale, numarul 8, pentru ca ea adusese nr.6 ...lesne de inteles de ce nu ii veneau omului. Despre doctorul de garda numai vorbe bune - si-a pastrat calmul si simtul umorului toata noaptea si mereu imi zicea, ”rabdare si vedem... mai aveti rabdare pana dimineata, ca poate reusiti sa nasteti natural.:)” Ne-a zis printre altele ca si sotia lui era insarcinata si nu se gandisera inca la modalitatea in care va naste, vor astepta momentul respectiv si vor lua atunci o decizie.
Trebuie sa remarc cu incantare incurajarile si optimismul doctorilor de la clinica particulara, vizavi de nasterea naturala. Pana si moasa m-a sprijinit in alegerea mea si m-a asigurat ca si pentru ei este o alegere profitabila intrucat cezariana inseamna costuri pentru spital si timp de recuperare pentru mama si munca pentru moasa care o asista.
In ciuda faptului ca mi s-au oferit calmante, nu am luat pentru ca am vrut sa am parte de o experienta cat mai aproape de natural, de vie si de sanatoasa. Am primit, in schimb, intravenos antibiotice ca sa prevenim posibile infectii cauzate de fisurarea membranelor, si pe la miezul noptii am inghitit un extraveral, care m-a ajutat sa dorm, iepureste, dar macar m-a mai intremat pentru chinurile ce ma asteptau dimineata. Nu am putut sa stau in pat toata noaptea, m-am foit ba in camera, ba pe balcon, unde era racoare, apoi ma refugiam iar in pat, sub cearceaf. Frisoanele si contractiile m-au tinut pana dimineata cand a venit doctorita mea - eu dormeam la ora aia. Ca si punct comun al travaliului au fost senzatia de foarte cald si durerile din ce in ce mai insuportabile in zona spatelui, cat mai jos, spre noada. Dimineata, pe la orele 5-6 m-a controlat doctorita mea si din pacate situatia cu dilatatia nu se schimbase cu nimic. Aceleasi probleme cu colul lung si contractii dese, dureri de spate (care nu erau bune pentru nastere) si dilatatie 1-2. A hotarat atunci sa mergem totusi in camera de travaliu, la parter, cat mai aproape de sala de nasteri si sa vedem ce urma sa facem. Cu cat inaintam in dimineata cu atat se intensificau si contractiile dureroase. Pe la 7 deja incepusem sa gem de durere si ma plimbam aproape goala prin camera respectiva, cu halatul ala haios prins abia abia de umerii mei ososi. Doctorita mai umbla dupa mine sa imi lege halatul la spate, iar eu intre un geamat si o sfortare ii ziceam sa nu isi bata capul cu estetica spatelui meu ca imi este incredibil de cald si nu il mai suport pe mine. La ora aia nimic de genul asta nu mai conta. Cand m-am asezat iar pe pat, si m-a controlat inca o data, si dilatatia mea era incredibil de mica, gen 3 spre 4, s-a pus in discutie iar cezariana ca si optiune viabila. Eu eram franta de oboseala - de la nesomnul de peste noapte si de la durerile din ce in mai crancene de spate si se pare ca nu as mai fi fost in stare sa o tin mult asa, pana la dilatatie de 10, daramite sa mai si nasc, colul meu se incapatana sa ramana lung drept pentru care capul si corpul copilului ar fi avut de strabatut o cale prea lunga si anevoioasa pana la iesire si mai mult, ar fi existat sanse sa se blocheze ca intr-un cot (explicatiile stiintifice le las cunoscatorilor), plus, ca desi bataile inimii bebelui erau puternice, totusi se punea problema cat ar mai rezista in stresul asta el.
Imi aduc aminte si acum discutia pe silentios pe care am avut-o cu al meu, eu culcata in pat, el la marginea patului, la picioarele mele, amandoi cu sprancenele inclestate a suparare si dezamagire. Zeci de ganduri mi se zbateau sub cutia craniana si incercau sa isi gaseasca o portita de iesire, ca o rezolvare sublima a situatiei. As fi vrut sa tip de nervi, de neputinta si de dezamagire, dar mi se uscasera si gatul si gura (nu am avut voie sa beau apa, drept pentru care am sorbit, o noapte intreaga,cu paiul, jumatate de pahar) si nu mai puteam zice nimic. Dupa ce ma pregatisem sufleteste sa imping si sa ma chinui ca sa il scot pe micut afara, asa cum au facut mii si milioane de femei, dintr-o data, visul asta mi se spulbera. Si nu ma puteam gandi decat la operatii, la durerile de dupa, la faptul ca un al doilea copil nu se va mai putea naste natural dupa interventia asta, la faptul ca imi voi lasa mutilat corpul si altele asemenea. Sa nu mai zic de faptul ca ma simteam nevrednica in ochii sotului meu, pentru ca nu eram in stare sa nasc asa cum ne propusesem. Da, e drept am vrut multe, de la yoga la lectii de puericultura si lamaze, dar nu am reusit decat sa zgarii suprafata acestor dorinte, ducandu-ne impreuna la o prezentare si eu singura la un curs. In rest am citit mult si m-am documentat, m-am pregatit sufleteste pentru ceea ce avea sa urmeze. Si in plan, totul era frumos. Si dintr-o data, corpul meu imi zicea ca e altfel decat vreau eu.
Solutii nu prea erau multe. Una singura insa m-a salvat: am accepta cu chiu cu vai sa imi faca o anestezie peridurala, cu speranta ca imi va mai alina durerile si ma va ajuta sa ma dilat mai mult. Cand am ajuns la capatul rabdarii, si cand alte variante nu mai erau, am zis fie, mergem inainte, o facem si pe asta. Daca ma ajuta bine, daca nu, si tot la cezariana urmeaza sa ajung atunci peridurala oricum e un pas care trebuie trecut.
Cel mai urat gand pe care il aveam atunci pe langa faptul ca poate nici anestezia nu ma va ajuta sa nasca natural, era sa nu ma nenoroceasca pe viata, cu acul ala in coloana, atingandu-mi din greseala un nerv important. Si asa cu inima stransa, si dureri cat carul, m-am lasat dusa pe un carut de infirmi, in sala de anestezie. Acolo m-am pus in fund si goala de-a dreptul pe o masa rece de metal, in mijlocul unei camere luminoase si pustii. Mi s-a parut ca a trecut o vesnicie pana cele doua femei din camera respectiva (una era dr anestezist si cealalta, probabil asistenta ei) si-au pregatit ustensilele si solutiile.
Stand asa, umilita, cocarjata si sfarsita, imi doream sa fie bine, imi doream sa ma rog, desi nu s-a intamplat, sa se termine odata chinul asta si sa merg acasa cu bebele, pe picioarele mele. La un moment dat am intrebat o chestie de bun simt - daca imi vine o contractie dureroasa chiar in momentul cand am acul in spate, ce fac, ce se intampla? Si dr. mi s-a spus ca daca vine contractia, sa ii spun, si se va opri din introducerea acului sau a substantei pana cand imi trece contractia. Si am stat eu asa frumos pe masa, si nu venea nici o contractie. Si numa bine, dupa ce m-au smotrocit cu iod rece pe coloana si incepusera introducerea acului simt cum imi vine durerea aia mai mare. Si din geamatul meu surd dr. a inteles ca am dureri si s-a oprit. Apoi a continuat si a fost bine. Si am mers apoi inapoi in sala de travaliu, tot in carut, dar parca urmatoarea contractie a fost din ce in ce mai suportabila. Si la urmatoarea verificare, dupa vreo jumatate de ora maxim, dr ginecolog mi-a zis cu speranta in glas ca ma dilatasem destul cat sa mergem in sala de nasteri. Decizia a fost sprijinita si de faptul ca dintr-o data durerile din zona spatelui se mutasera acolo unde trebuiau sa si fie de la bun inceput, jos spre iesirea la lumina!
Rapid am urcat pe masa de nastere, m-au pregatit cu sfaturi de cum sa imi tin picioarele si de cum sa imping pe contractie, cum sa respir si cum sa imi tin respiratia atunci cand imping si restul era doar o chestiune de rabdare si noroc. Al meu se postase strategic lateral pe partea mea dreapta si imi soptea vorbe de incurajare la ureche, mai slab, mai bland, mai puternic, in functie de cat de tare incepusem eu sa urlu pe contractii si impins.
Intr-un final, la 8:15 duminica dimineata, dupa ce am scos din plamani cel mai infiorator urlet al meu ever, l-am nascut pe Vlad al nostru, micut, plapand, vinetiu, cu cordonul pe dupa gat de doua ori (dupa spusele dr. neonatolog), cu pielea umeda si parul lipit de cap si plin de vermix, chircit in pozitia fetala si confuz de atata lumina si galagie.
Dupa ce au taiat cordonul, mi l-au dat pe piept, pret de cateva secunde, sa il vad, sa il simt, sa il ating si sa ma minunez la ce am lucrat atata vreme. Era copilul meu si mie imi era teama sa nu ii pricinuiesc mai multa durere decat avusese parte dupa un travaliu atat de lung si de chinuitor. Mi-am intors privirea spre el, in stanga, dupa ce l-au luat de pe mine ca sa il curete/masoare/cantareasca/curete nasul si gura/infaseze etc. Nu mai stiu cat a durat pana a scos primul tipat, dar i l-am auzit si a fost bine si oarecum simteam ca intru in normal.
Intre timp, chinurile mele nu luasera sfarsit. Au urmat scoaterea fortata a placentei - am auzit ca doctorii nu prea au rabdare ca placenta sa se elimine singura, natural, drept pentru care m-au trecut si pe mine prin cateva minute de durere, de la tras, extras, si chiuretat (ca se pare ca imediat ce l-am nascut pe Vlad, colul meu si-a revenit imediat la starea initiala, de nedilatare, drept pentru care dr nu mai putea lucra cu mainile acolo, ci doar cu o chiureta pe care am simtit-o parca pana in gat. Asta a fost a doua parte de dureri. Neplacut si gol - astea sunt adjectivele pe care le pot atribui starii mele de atunci.
A treia parte urata a fost faza cu cusatura epiziotomiei, care, la momentul taieturii propriu zise am simtit-o ca pe o piscatura puternica. Ei bine cusatura a fost de douazeci de ori mai dureroasa decat nasterea propriu-zisa. Pentru ca am simtit fiecare impunsatura si lent, over and over and over again. Doctorita incerca sa ma calmeze asigurandu-ma ca stie ca ma doare, dar trebuie sa ma coasa si ca dureaza mai mult pentru ca tehnica ei e ”in mai multe straturi” ca sa se asigure ca nu ma deschid la loc cand ajung acasa. Ma rog... dureros si de evitat. Atat mai pot sa spun.
Dupa ce ginecoloaga si-a finalizat rolul, am ramas pe mana unei a doua moase care m-a spalat si m-a pus in carutul ala de invalizi ca sa ma duca la salonul meu. Din momentul ala pana cand am iesit din maternitate cu Vlad in brate parca am fost in transa. Nu stiu nici acum ce am avut dar perioada asta de tranzitie de la ”burta rotunda si incomoda” la „fara burta, cu sanii plini si grei, cu dureri de toate felurile in zonele intime” a fost perioada in care am incercat sa imi aduc aminte prin ce am trecut si la ce am de facut in zilele urmatoare. La cum va fi viata noastra de atunci inainte ca o familie de 3.
De multe ori acum, stand si gandind la rece imi vine sa ma plesnesc ca am stat ca o zana in varful patului si nu am coborat pana la sectia de nou nascuti sa imi vad pruncul din proprie initiativa sau macar sa sun cu o dorinta arzatoare la sectia respectiva si sa le cer sa imi aduca copilul mai des sa incerc sa il alaptez si sa ma adaptez mai rapid la el.
Am preferat sa stau si sa nu fac nimic. Sa dorm si sa ma refac dupa incercarea asta grea si sa imi revizuiesc prioritatile, sa imi ling ranile si sa incerc sa ma dezmeticesc. Cumva, copilul meu nu prea intra des in schema asta zilnica. Doar daca mi-l aduceau ei direct, eram multumita cu regulile lor, si cand era langa patul meu, in patutul lui de sticla, preferam sa il privesc incantata si uimita, fara sa indraznesc sa il ating macar de frica sa nu ii sparg cochilia fragila in care dormea frumos. Era bine. Apoi spre finalul sederii mele, mi s-a cam dat de inteles ca ar tebui sa incerc sa il alaptez si sa ma obisnuiesc cu el, pentru ca acasa vom fi singuri. Fara nici un ajutor de spalat, schimbat, imbracat si infasat, hranit si adormit. In ultima seara, am avut parte de o lectie de imbaiere a micutului, pe care l-am rugat pe proaspatul tatic sa o inregistreze ca sa stim cum procedam acasa. Si tare bine am facut.
Miercuri dimineata, cu emotii in gat, am pasit pragul clinicii cu frica si bucurie in acelasi timp, pastrand emotiile de inceput si euforia creata de explozia hormonala amestecata cu privelistea chipului linistit al lui Vlad, dormind. Si in luna care a urmat, incet dar sigur, toate temerile, traumele si frustarile mi s-au spulberat usor, lasand in urma doar amintirile si cuvintele de mai sus ca dovada a celei mai puternice experiente e viata prin care am trecut pana acum.
Restul e doar dragoste in forma pura.
