Viata ca un maraton

Imi doresc sa scriu postarea asta de vreo saptamana jumatate si tot nu reusesc, din diverse motive, cel mai probabil pentru ca se gasesc mereu alte prioritati. As vrea sa imi aduc aminte peste ceva vreme cum eram acum, pentru ca, sigur nu voi reusi sa imi mai pastrez aceste lucuri si fapte intacte, ca doar asa e setat creierul nostru.

Vreau sa scriu despre durere si despre cat poate sa indure o fiinta umana, avand in vedere ca scopul este unul nobil, prea nobil ca sa ii mai pese de drumul pana la atingerea obiectivului final: in cazul meu- copilul meu sa fie fericit. Ei bine, nu mi-am inchipuit vreodata ca o sa zic asta, dar e al naibii de complicat, dificil si lung drumul pana la acea liniste pe care o caut de ceva vreme, pentru ca tot ceea ce inseamna a avea copii pentru mine, nu a fost deloc asa cum spun unele mame mai norocoase:extraordinar de frumos. Adica tampita sa fiu sa ma mint pe mine in primul rand si apoi pe altii, sa spun ca e atat de frumos ca uiti de toate. Bine, bine, dar durerile din timpul sarcinii, din timpul travaliului si a nasterii propriu-zise, a taieturilor si cusaturilor si a altor cazne specific femeiesti de dupa nasterea naturala, durerile de sani de dupa nastere si chiar la o luna dupa, noptile nedormite si transformarea intr-un robot programat sa dea lapte si sa adoarma pruncul cu pricina, oboseala crunta si lipsa de timp totala pe care ti-o ofera aceasta perioada, urletele decibeloase din seria ”e sfarsitul lumii daca nu ma schimbi/nu mananc/daca nu imi potolesti durerea de burta”, ei bine, toate astea, si inca altele mai murdare pe care nu le scriu aici...despre astea cine scrie si cine aminteste? 

Ma bucur cand il vad ca doarme si zambeste smechereste, ca asta e semn ca are ce ii trebuie, sau a primit ce ii trebuia, dupa caz. Si tocmai cand ma gandesc ca atunci e momentul sa dorm sau sa mananc, ca nah, abia atunci mai apuci, iti aduci aminte ca mai sunt si altele de facut prin casa, sau chiar de rezolvat in casa, sau in oras, pentru familie, sau de cumparat. Degeaba zic unii ca in timpul asta e bine sa mai lasi deoparte nevoia imperioasa de a face curatenie, de a spala vase/rufe/si altele prin casa, dar cum sa stai asa, ca un nomad cu cortu in spate, cand stii ca linistea sufleteasca, si aia greu de obtinut, o mai poti atrage doar prin rezolvarea unor astfel de treburi casnice?

Bun, mereu avem de ales, si eu , de cele mai multe ori, aleg sa imi adun linistea sufleteasca dereticand prin casa sau mentinand contactul cu lumea, cu realitatea de afara, decat sa dorm. Desi uneori asta e singurul lucru pe care il visez/doresc.

Nu am crezut vreodata ca sunt genul de mama plangacioasa dar a venit vremea sa ma contrazic. Am plans, nene, luna asta de cand am nascut, cat nu am plans in cele 9 luni de sarcina. E drept, oarecum din cauza hormonilor s-ar intelege ca e normal sa fie asa, si sa trec prin ceea ce se numeste baby blues, adica momentul cand esti asa de deprimata ca nimic de pe lumea asta nu te poate linisti, nici macar somnul adanc al pruncului tau. Am plans de durere si de frustrare, pentru ca era singura modalitate de a ma descarca nervos de toata energia negativa pe care o capatasem in urma faptului ca nu reuseam sa ma adaptez rapid la schimbarile din viata noastra. 

Am plans din orice: de durere de sani, de lipsa de lapte, de dureri diverse in zona intima, de epiziotomie, de anemie, de somn, de foame (si de privare de tot felul de alimente care imi sunt interzise pe motiv de producere de colici la copil), de nervi, de prostie, de faptul ca nu stiam sa folosesc corect pompa electrica (drept pentru care o foloseam ca pompa manuala), de galagia de afara, de mizeria din casa, de faptul ca al meu nu avea liber si trebuia sa se duca musai la lucru in prima saptamana de cand se nascuse baietelul nostru, de faptul ca eram singura acasa si dintr-o data nu aveam cu cine sa impartasesc toate emotiile prin care treceam si mai ales ca eram consemnata la domiciliu, de faptul ca nu stiam cum sa reactionez rapid la semnele de frustrare ale copilului, drept pentru care dormeam la cap cu 3 carti cu si despre bebelusi pe care le rasfoiam cand puteam, chiar si noaptea, inainte de culcare, sau cand alaptam, etc, etc, etc.

Mi-am dorit mult sa trec cat mai repede de ultimul trimestru de sarcina pe motiv de frustrare de multe chestii- ca ma ingrasasem 15 kg si din cauza asta nu mai puteam sa ... vorbesc la debitul meu normal, sa merg pe strada la viteza cu care eram obisnuita, sa ma incalt cu sosete/adidasi sau sa ma inchei la sireturi sau la catarama de la sandale, sa imi fac pedichiura sau sa ma epilez, sa dorm pe spate sau pe burta, etc. Imi ziceam mereu ca de abia astept sa treaca odata ultimul trimestru ca sa ajung sa am din nou corpul meu, in care, in ultima vreme nu mai incapeam, parca. Degeaba ma tot speriau unii ca sa ma bucur acum cat e liniste si pot dormi, ca dupa ce se naste bebe, voi tanji din nou sa fiu insarcinata si sa am timp de mine. Acum, dupa ce s-a nascut Vlad, si am din nou corpul meu cel de dinainte de sarcina, acum sunt mega obosita si ma doare tot, din cauza caratului in brate a copilului constant, inclusiv si in timpul multor treburi casnice, drept pentru care, multe dintre acestea devin de doua ori mai greu si mai lent de realizat.

Vorba ceea, rau cu rau, dar mai rau fara rau...
Timpul le vindeca pe toate, fie ele dureri de sani, de cap de spate, oboseala crunta si nervi intinsi la maxim. Si ori de cate ori ma uit la fatzuca lui ma linistesc si imi spun ca efortul asta se merita inzecit.