Chinurile facerii... unei nunti

M-am tot gandit de vreo saptamana daca sa ma defulez pe net sau nu si in ce forma....

I-am scris doar Anei toate suferintele mele, la adevarata intensitate, pentru ca in ea am incredere ca ma va intelege, asa cum mi-as dori. A facut-o si chiar daca era obosita si nu avea timp, mi-a trimis si un link al unei foste mirese in suferinta, care scria, anul trecut pe vremea asta, despre dezamagirile provocate de refuzurile la nunta ei. Am citit cu sufletul la gura tot postul ei, inclusiv comentariile cititorilor, si am stat asa cu ochii beliti in monitor pana la 3 noaptea, prelucrand informatia din capul meu cat si cea pe care o citeam acolo.

Azi, dupa ce-am strans destule refuzuri de la prieteni/amici/familie sau ce or fi ei..., dupa ce am procesat dezamagirile, mi-am dat seama ca am ramas doar cu o nuanta de tristete, pentru ca eu vedeam prezenta lor ca pe un lucru legat de vointa, placere, dorinta. Mi-am dat seama ca, pe langa motivele mai putin sincere, cusute cu ata alba, realitatea unei nunti si prezenta invitatilor tine, la noi, la romani, in cele mai multe straturi sociale, de o obligatie, datorie sau necesitate strans legata de partea financiara, pe care eu nu prea o am la inima, nu o pot digera si ca atare, prin ochelarii mei roz, o disting destul de greu in imaginea de ansamblu.

Pe de alta parte, recunosc ca sunt invidioasa pe acele mirese care au avut alaturi, la nunta, pe toti cei pusi in lista scurta, care nu au prins poate nici vremuri grele de criza economica, nici reduceri de salarii, nici disponibilizari, nici evenimente familiale nefericite si nici schimbari de domiciliu la prea mare departare de tara natala.

Da, inca ma controlez sa nu ma inverzesc de invidie, ca miresele din anii trecuti si-au permis luxul de a-si avea alaturi familia si prietenii, amicii si cunoscutii, fostii si actualii colegi de lucru, adica toata gasca asta de oameni, oameni care pentru ele au insemnat, inseamna si vor mai insemna ceva in vietile lor.

Poate ca unii nu vor sa inteleaga de ce e important sa ai multa lume la nunta. Poate unii se stramba din nas cand aud de cuvinte mari ca ''dezamagiri'' sau ''tristete'' sau ''nervi'' sau ''invidie''.

Am intalnit undeva un comentariu cum ca miresele sunt egoiste si ca nu se gandesc decat la ele, si ca nu iau in calcul, ca invitatii care au refuzat, poate au avut lucruri mai bune de facut decat sa le faca placerea de a le alimenta orgoliul sau aura de printesa. Ca poate oamenii respectivi chiar au probleme financiare, si ca nu conteaza ca au fost anuntati ca prezenta lor nu e conditionata de ''darul de nunta'', pentru ca oamenii se simt, musai trebuie sa se prezinte cu banu in plic, ca altfel ''e rusine''.

Poate sunt eu tampa, la ora asta de vara caniculara, poate ca nu mi s-au dezvoltat destul sinapsele in unele arii cerebrale si de aia nu pot face conexiunile cele mai potrivite legate de subiectul asta... dar eu inca mai cred ca poti veni la nunta cuiva din placere si nu din obligatie. Stiu ca o sa fiu condamnata, si mi se va pune o cruce infierata in frunte, ca mi se va imputa faptul ca nu sunt realista si ca o nunta se face CU, DIN, PE BANI, si ca degeaba indrug eu verzi si uscate despre placere, dorinta, bucurie si veselie, cand omul acasa de abia isi plateste facturile si e pe punctul de a face orice din disperare, ca sa iasa din ''saracie''.

Trecand de aspectul asta, mai vreau sa mai scriu despre ceva important: consecintele refuzului la nunta.

Am experimentat pe pielea mea, cum e sa fii refuzat. Am experimentat si doar vazandu-i pe cei din familiile noastre cum reactioneaza la refuzurile celor tot din familie. A celor care sunt in alte orase si au gasit motive care mai de care, sa nu isi arate interesul pentru a strabate km de sosele sau de cale ferata, sa vina sa ne vada pe noi doi.

Indignare, nervi, furie, plansete, negare, dorinta de razbunare si nevoia de a isi exprima cat mai vehement tot acest cortegiu de nemultumiri pricinuite de refuzul celor care au primit cu drag ''darul'' in anii trecuti, la nuntile lor sau ale copiilor lor.

Mie mi-e greu. Da, pentru ca am sperat sa pot depasi senzatia asta de singuratate in momentele fericite. Da, pentru ca de cand s-a dus mama, am sperat ca ii am alaturi pe cei ramasi in viata, din familie, sau prietenii, vechi sau noi, care mi-au oferit putin cate putin, din lucrurile sau sentimentele de care aveam nevoie la un moment dat. Mi-au umplut golurile ramase dupa pierderea ei.

Si desi mi-e greu, totusi am puterea (ca atunci cand am pierdut-o) sa ma ridic din borcanul de tristete si sa imi zic, cu optimism, ca ii mai am pe cei care au rezistat, pe cei care nu se lasa batuti cu una cu doua de vremea rea, de criza mondiala sau de toanele mele, si imi vor fi totusi alaturi si care vor putea zambi sau rade cu gura pana la urechi, sincer, la evenimentul asta important din viata noastra.

Inteleg cum e sa fii mai singur cu un om sau mai singur cu o gasca de oameni, stiu cum e sa te simti uneori golit de unele din zambetele si gandurile bune pe care le pastrai in tine pentru oamenii aia. Tocmai de aceea, mi-am zis ca nu voi adopta tactica razbunarii, nu voi apela la armele din dotare si nu ii voi izgoni din viata mea pe oamenii care nu vor veni la nunta noastra. Cred si sper ca asta e un semn de maturitate si de respect fata de sine si de altii. Asadar, nu ma voi lasa prada efectului de bumerang, nu ma voi lasa influentata de evenimentele nefaste din jur si voi merge mai departe.

A, si nu am ce sa iert, pentru ca nu gasesc refuzul la nunta, echivalentul unei injectii letale in vena unei relatii.

Voi incerca cu toate puterile sa ma controlez si sa nu vad lucrurile urate care se pot intampla in ziua cea mare, sa nu ii aud pe alde ''Gica contra'' sau ''stramba din nas'' pentru simplul fapt, ca tabloul de ansamblu este legat de noi doi, de relatia noastra frumoasa si durabila si de cei pe care ii va ajuta dumnezeu sau soarta, sa ajunga sa ciocneasca un pahar de sampanie cu noi.

Sanatosi sa fim (la cap), ca de restul ne mai purtan de grija si singuri!