Azi in Hunedoara, maine in toata tara! Hai cu capra la fotografiat! Da, mi-au facut poza noua de buletin. Inca nu stiu cum o sa arate, dar sper sa dau cat mai a ... doamna Popovici jr.
A mers repede, si cu completarea cererii si cu plata taxei de 11lei si cu depunerea actelor necesare.
Cei ce nu stiu, le zic eu, ca acuma stiu si eu: te duci frumos in dinti cu certificat de nastere, carte de identitate (asa ciuruita cum e ea, dupa cununia civila), certificat de casatorie si le depui frumos la ghiseul care trebuie. Iti zic ei acolo la care iti trebuie copii xerox (eu le aveam pe toate pregatite ca sa nu mai umblu dupa aia). Daca iti schimbi si domiciliul, atunci il iei si pe proprietarul colibei a carei adresa vrei sa iti apara pe buletin si el inarmat cu carte de identitate. Asta dupa ce iti completeaza pe spatele cererii tale ca e de acord sa te omeneasca cu domiciliu nou si semneaza de fata cu ''organul'' legii ca el e si mai si zice din gura ca sa confirme cele scrise.
Acum nu mai am decat certificat de nastere. Ma simt copil din nou. Si astept cu emotie sa intru in legalitate, ca sotie, ca femeia lui Popovici Adrian. Mai am cateva zile din saptamana asta sa ma obisnuiesc cu ideea numelui si sa imi exersez semnatura dintr-o miscare fluida de pix cu gel. Mai am timp sa ma visez doamna Popovici si sa uit de domnisorie. (Nu ca nu m-ar fi strigat in continuu ''domnisoaaara" cei de la pensiunile pe unde ne-am cazat saptamana trecuta.)
O fi la fel ca atunci cand s-au schimbat regulile de scriere corecta a limbii romane? Sau ca atunci cand ne-au mai taiat niste zerouri la leu...ca sa il faca mai usor de bagat in buzunar? Stiu ca in timp ma voi adapta si o sa uit de numele de ''fata'' si de domiciliul hat departe, la 800 Km de Timisoara.
Dar acum e greu. Pentru ca nu e doar vorba de niste zerouri de taiat sau de niste sedile de pus la niste litere. E vorba de numele meu. De o identitate. De ceea ce voi schimba, ca sa fiu sotie pe deplin. E numele pe care il gaseam scris pocit, pe carti postale vechi, trimise de prietenii parintilor mei, de la Baile Felix. E vorba de numele cu care m-am obisnuit sa ma strige invatatoarea in 1-4, cand facea prezenta la clasa, in fiecare dimineata. E numele pe care il protejam cu ardoare, cand ma visam adolescentin, maritandu-ma cu vreun coleg de liceu aratos, cu ochi verzi sau albastri, ca sa facem copii frumosi. E vorba de numele care mi-a dat bucurie si emotie cand l-am zarit scris ''printre primii'' de pe lista de admisi la psihologie, ca asta insemna ca plec din Braila si ca o sa am si bursa. E numele pe care l-am prezentat politicos pe cartile de vizita in fiecare delegatie in tara, recrutand specialisti pentru clientii nostri.
Acum, il tin in dinti, ca fiind numele cu care m-am nascut, dar care va ramane scris doar in certificatul de nastere, ca o comoara data de ai mei.
E o trecere, pe care o simt, fie mai brusc, fie mai lent, realizand ca sunt ''nevasta'' (ca sa o citez pe raposata mea bunica de la tara). Si ma consolez la gandul ca sunt romanca, europeanca si ca nu trebuie sa sufar, in timpul unui ritual barbar, ca sa mi se cresteze pielea trupului pana la sange, ca sa trec, ca si fetele din unele triburi africane, in randul femeilor casatorite.
In schimb, azi am crestat eu in foaie, cu pixul cu gel, noul meu nume. Si am zambit tamp, fiind inca in dubii cat de usor o sa imi fie sa fac asta zilnic.
A mers repede, si cu completarea cererii si cu plata taxei de 11lei si cu depunerea actelor necesare.
Cei ce nu stiu, le zic eu, ca acuma stiu si eu: te duci frumos in dinti cu certificat de nastere, carte de identitate (asa ciuruita cum e ea, dupa cununia civila), certificat de casatorie si le depui frumos la ghiseul care trebuie. Iti zic ei acolo la care iti trebuie copii xerox (eu le aveam pe toate pregatite ca sa nu mai umblu dupa aia). Daca iti schimbi si domiciliul, atunci il iei si pe proprietarul colibei a carei adresa vrei sa iti apara pe buletin si el inarmat cu carte de identitate. Asta dupa ce iti completeaza pe spatele cererii tale ca e de acord sa te omeneasca cu domiciliu nou si semneaza de fata cu ''organul'' legii ca el e si mai si zice din gura ca sa confirme cele scrise.
Acum nu mai am decat certificat de nastere. Ma simt copil din nou. Si astept cu emotie sa intru in legalitate, ca sotie, ca femeia lui Popovici Adrian. Mai am cateva zile din saptamana asta sa ma obisnuiesc cu ideea numelui si sa imi exersez semnatura dintr-o miscare fluida de pix cu gel. Mai am timp sa ma visez doamna Popovici si sa uit de domnisorie. (Nu ca nu m-ar fi strigat in continuu ''domnisoaaara" cei de la pensiunile pe unde ne-am cazat saptamana trecuta.)
O fi la fel ca atunci cand s-au schimbat regulile de scriere corecta a limbii romane? Sau ca atunci cand ne-au mai taiat niste zerouri la leu...ca sa il faca mai usor de bagat in buzunar? Stiu ca in timp ma voi adapta si o sa uit de numele de ''fata'' si de domiciliul hat departe, la 800 Km de Timisoara.
Dar acum e greu. Pentru ca nu e doar vorba de niste zerouri de taiat sau de niste sedile de pus la niste litere. E vorba de numele meu. De o identitate. De ceea ce voi schimba, ca sa fiu sotie pe deplin. E numele pe care il gaseam scris pocit, pe carti postale vechi, trimise de prietenii parintilor mei, de la Baile Felix. E vorba de numele cu care m-am obisnuit sa ma strige invatatoarea in 1-4, cand facea prezenta la clasa, in fiecare dimineata. E numele pe care il protejam cu ardoare, cand ma visam adolescentin, maritandu-ma cu vreun coleg de liceu aratos, cu ochi verzi sau albastri, ca sa facem copii frumosi. E vorba de numele care mi-a dat bucurie si emotie cand l-am zarit scris ''printre primii'' de pe lista de admisi la psihologie, ca asta insemna ca plec din Braila si ca o sa am si bursa. E numele pe care l-am prezentat politicos pe cartile de vizita in fiecare delegatie in tara, recrutand specialisti pentru clientii nostri.
Acum, il tin in dinti, ca fiind numele cu care m-am nascut, dar care va ramane scris doar in certificatul de nastere, ca o comoara data de ai mei.
E o trecere, pe care o simt, fie mai brusc, fie mai lent, realizand ca sunt ''nevasta'' (ca sa o citez pe raposata mea bunica de la tara). Si ma consolez la gandul ca sunt romanca, europeanca si ca nu trebuie sa sufar, in timpul unui ritual barbar, ca sa mi se cresteze pielea trupului pana la sange, ca sa trec, ca si fetele din unele triburi africane, in randul femeilor casatorite.
In schimb, azi am crestat eu in foaie, cu pixul cu gel, noul meu nume. Si am zambit tamp, fiind inca in dubii cat de usor o sa imi fie sa fac asta zilnic.
fin...
RăspundețiȘtergere