Suntem in Sibiu, rupti de oboseala... intr-o incercare de a ne rupe de nebunia orasului, de oamenii care ne aduc aminte de planificari, furnizori, tacamuri, costume de gala, flori, tort, invitatii, ce mai... de tot ce e legat de nunta.
Este prima zi de dupa nunta cand apuc sa deschid laptopul si sa intru pe net, sa scriu, sa imi verific mailul si sa raspund la mesaje. E aproape 10 seara si simt cum mi se inchid ochii. Dar am zis ca nu mai vreau sa mai treaca o zi fara sa scriu ceva, ca ma simt prea vinovata ca nu ma tin de pastrat amintirile vii, legate de evenimentul ce ne leaga pe amandoi, pe mine si Adrian.
Zilele trecute le-am lasat in urma si acum incerc sa imi trag rasuflarea, sa gasesc modalitati de relaxare si sa imi amintesc prin ce am trecut.
Ma tot uit la inelarul mainii stangi si imi admir sau aranjez verigheta, ca sa imi confirm si mai tare ca s-a intamplat de-adevaratelea.
Am adunat o multime de emotii (pozitive dar si negative), m-am straduit sa coordonez cat mai bine totul, dar in ultimele zile dinainte de nunta ajunsesem sa ma simt sfarsita, aproape ca nu mai imi pasa atat de tare daca iesea totul ca la carte sau nu... Am ajuns sa fac compromisuri de dragul linistii si a calmului din sufletul meu. Acum e bine. A trecut. Am facut-o si pe asta.
Noi suntem multumiti, speram ca si invitatii nostri au fost sinceri cand ne-au dat feedback-urile lor la plecare. Stim amandoi pe unde am mai gresit, stim care ne-au fost punctele slabe din organizare si ce am fi facut altfel, dar acum, nu mai are sens sa ne gandim la asta.
Gandind retrospectiv, le dau dreptate fostelor mirese care, fie direct, fie indirect, mi-au transmis ca la nunta ta nu ai timp nici sa mananci. Inainte eram contrariata de aspectul asta. Acum insa, de abia astept sa primim fotografiile de la Eugen, ca poate asa o sa imi dau seama cat de bine sau de rau a fost. La cat de tare m-am agitat cu bufetul suedez, cu decorurile de sala, cu tortul si pasii de dans, imi dau seama ca acum, am doar vagi amintiri legate de toate astea.
Stiu doar ca am umblat mult (atat pe jos, cat si cu masina) si am salutat/pupat atata lume ca nici nu mi-i mai aduc aminte pe toti cei care au fost alaturi de noi. Mi-au ramas doar gandurile bune transmise la plecare, florile primite la cununia civila, imaginea zambetelor si a figurilor de dans, glumele, cererile speciale si durerea de picioare.
Vreau doar sa ma odihnesc si maine sa ma pot bucura de primele noastre zile ca sot si sotie. Sa pot realiza cumva treaba asta. Sa o pot simti pana in ultima cutiuta acunsa a mintii mele. Trebuie sa imi incarc bateriile si sa pot redeveni eu, cea de dinainte, doar cu numele schimbat si cu o bijuterie in plus la deget.
Mai multe, in zilele ce urmeaza...
Este prima zi de dupa nunta cand apuc sa deschid laptopul si sa intru pe net, sa scriu, sa imi verific mailul si sa raspund la mesaje. E aproape 10 seara si simt cum mi se inchid ochii. Dar am zis ca nu mai vreau sa mai treaca o zi fara sa scriu ceva, ca ma simt prea vinovata ca nu ma tin de pastrat amintirile vii, legate de evenimentul ce ne leaga pe amandoi, pe mine si Adrian.
Zilele trecute le-am lasat in urma si acum incerc sa imi trag rasuflarea, sa gasesc modalitati de relaxare si sa imi amintesc prin ce am trecut.
Ma tot uit la inelarul mainii stangi si imi admir sau aranjez verigheta, ca sa imi confirm si mai tare ca s-a intamplat de-adevaratelea.
Am adunat o multime de emotii (pozitive dar si negative), m-am straduit sa coordonez cat mai bine totul, dar in ultimele zile dinainte de nunta ajunsesem sa ma simt sfarsita, aproape ca nu mai imi pasa atat de tare daca iesea totul ca la carte sau nu... Am ajuns sa fac compromisuri de dragul linistii si a calmului din sufletul meu. Acum e bine. A trecut. Am facut-o si pe asta.
Noi suntem multumiti, speram ca si invitatii nostri au fost sinceri cand ne-au dat feedback-urile lor la plecare. Stim amandoi pe unde am mai gresit, stim care ne-au fost punctele slabe din organizare si ce am fi facut altfel, dar acum, nu mai are sens sa ne gandim la asta.
Gandind retrospectiv, le dau dreptate fostelor mirese care, fie direct, fie indirect, mi-au transmis ca la nunta ta nu ai timp nici sa mananci. Inainte eram contrariata de aspectul asta. Acum insa, de abia astept sa primim fotografiile de la Eugen, ca poate asa o sa imi dau seama cat de bine sau de rau a fost. La cat de tare m-am agitat cu bufetul suedez, cu decorurile de sala, cu tortul si pasii de dans, imi dau seama ca acum, am doar vagi amintiri legate de toate astea.
Stiu doar ca am umblat mult (atat pe jos, cat si cu masina) si am salutat/pupat atata lume ca nici nu mi-i mai aduc aminte pe toti cei care au fost alaturi de noi. Mi-au ramas doar gandurile bune transmise la plecare, florile primite la cununia civila, imaginea zambetelor si a figurilor de dans, glumele, cererile speciale si durerea de picioare.
Vreau doar sa ma odihnesc si maine sa ma pot bucura de primele noastre zile ca sot si sotie. Sa pot realiza cumva treaba asta. Sa o pot simti pana in ultima cutiuta acunsa a mintii mele. Trebuie sa imi incarc bateriile si sa pot redeveni eu, cea de dinainte, doar cu numele schimbat si cu o bijuterie in plus la deget.
Mai multe, in zilele ce urmeaza...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu