''Nu-i usor sa fii mireasa''

Ma leg de titlul unei emisiuni de gen, de pe un post tv de pe la noi, ca sa ajung sa ma dau iar cu capu de pereti, si sa ma mandresc pe internet cu lipsa de tact de care am dat dovada ultima data. Ce tact, mai degraba, lipsa de constiinciozitate si inteligenta...

Nu vreau acuma sa imi caut motive care sa ma disculpe, doar ca nu prea inteleg de ce m-am ramolit in asa hal, incat sa ajung sa ma incapatanez si sa fac niste confuzii demne de toata mila, rasu sau jena...

Sa fie oare de vina stresu, caldura, lipsa de ocupatie intelectuala sustinuta, sau poate lipsa controlului eficient al neuronilor activi ramasi la datorie dupa parcurgerea experimentului ''nunta''?

Rad eu rad, dar nu prea e rasul meu.

Ce, daca am trecut de 30, e oficial, am imbatranit? Adica, mi se ramolesc toate functiile cognitive si mi se duc la culcare sinapsele?

Sincer, nu ar fi prima oara, cand de pe urma incapatanarii, a grabei si/sau a lipsei de organizare mentala, ajung sa fac gafe, de-alea ce implica adulti, responsabilitati si scuzele de rigoare.

Daca tot e vorba ca invatam permanent, pe parcursul vietii, din propriile noastre experiente, si mai ales din greseli, ca pe alea le retinem poate mai bine, mai viu, sper si eu sa imi fie invatatura de minte sa fiu mai agera si sa imi fac temele pentru casa, data viitoare.

Azi m-am trezit spunandu-i lui Adrian, auzind in departare claxoane de masini (probabil un alai de nunta traditionala): "ce le mai trebuie si la astia nuntit? chiar nu stiu cat de greu e?''
Evident, am primit niste priviri usturatoare si ca drept urmare, am facut stanga imprejur sa imi plimb ideile in alta camera, unde eram inteleasa.

Nu imi pot imagina de ce ma simt atat de sfarsita dupa toata experienta asta...

Am vrut zilele trecute sa continui sa recapitulez chinurile facerii nuntii propriu-zise, pana in detaliile din ziua respectiva, dar ceva din mine refuza sa scrie despre asta. E ceva acolo care s-a declansat si refuza sa dea afara idei despre asta. Si eu, care ma gandeam ca o sa fac asta asa de frumos si de simplu... si mai mult, nu ca sa ma ajut pe mine sa imi aduc aminte cum a fost, ba mai mult, sa pot sa ajut si pe altii sa inteleaga cum e sa treci prin asta si sa ia aminte sa nu faca greselile noastre si eventual sa isi tina spiritul cat mai relaxat. Ca doar e cea mai importanta zi!

Mai am o sansa. Poate cand vom pleca in luna de miere (si vrem sa fie luna adevarata, luna plina) imi voi aduce aminte de ce sunt acolo si ce usor au trecut toate, si ce repede trece timpul... si voi putea sa ma detasez de momentele de blocaj psihic de acum, de urmele de nervi incordati si de frustrari... vizavi de ce nu am facut bine.

Un inceput de ''terapie post-nunta'' este faptul ca suntem acasa, in Timisoara si ca ne punem in ordine gandurile, hainele, pantofii, trolerele si amintirile din ultima luna.

In afara de faptul ca e canicula si e extraordinar de liniste (pesemne suntem printre putinii natangi din cartier care au venit acum in Timisoara, pe vremea asta de iulie torid), nu mai simt nimic.

Mi-am scos verigheta si inelul de logodna de pe degetele prea umflate de la temperatura din apartament si sper ca asta, pe langa ideea de practic, poate insemna si altceva. Sa le iau incet pe toate, planificarea nuntii, casatoria ca act fizic dar si ca ritual de trecere intr-o alta etapa din viata mea. O sa ma obisnuiesc incet incet si cu faptul ca sunt sotia omului pe care il iubesc si ca acum suntem o familie, suntem si mai responsabili ca adulti dar si ca parteneri de viata. La fel cum m-am obisnuit cu inelul de logodna, ca singura bijuterie pe care o purtam permanent pana acum 2 saptamani, ma voi obisnui si cu verigheta, sa o port mereu, ca un simbol al familiei noastre, de acum incolo... pentru totdeauna. Si ma voi obisnui curand si cu numele meu cel nou, pe care acum il am si in cartea de identitate, ca sa nu mai existe tagada in privinta asta.

Usor ... vor trece toate ... si voi primi in mintea si sufletul meu aceste schimbari, ca fiind firesti si dragi mie. Ca adierea usoara pe care o simt peste umeri, ca o binecuvantare a serii.

Noapte buna, dragi viitoare mirese, oriunde v-ati afla!

Sa stiti numai, ca trecerea asta...nu e deloc usoara. Eu o stiu acum.