Inca un week-end si intram in linie dreapta

Afara poate fi noros, dar inauntru e cald si bine...

... pentru ca am primit azi un alt cadou minunat de la Eugen.

Mai multe AICI.

Astept comentariile, feedback-urile si oferte de lucru ca modele profesioniste. :)

Una din preferatele mele... asa, ca sa va fac pofta, este asta...

Gluma zilei: ''Clientul nostru, stapanul nostru''

Sunt suparata si indignata. Stiu ca sunt perfectionista si ca de cele mai multe ori imi doresc ca lucrurile sa mearga ca unse, dar cand e vorba de altii, ridic si stacheta un pic, recunosc. Doar ca sa am de unde sa o cobor mai tarziu.

Sunt suparata pe cei care isi inchipuie ca isi pot permite sa promita marea cu sarea si sa nu se tina de cuvant. Si sunt indignata cand aceia care nu se tin de cuvant mai au tupeul sa ceara bani pentru neseriozitatea lor.

Adicatelea imi fac firma de organizat evenimente. Bun. Foarte frumos, bravo! Inseamna ca pot si ma tin si baierele pungii dar si baierele bunului simt de a oferi ceea ce promit ca ofer. Si incep sa lucrez, incep sa prestez, imi fac portofoliu de clienti, toate bune si frumoase. Vine criza. Am deja experienta in spate, am un oarecare renume in oras. Imi vine un client nou. El vine la mine! Imi trece pragul pentru ca a auzit de mine si e interesat sa il ajut sa isi decoreze evenimentul X. Ca a auzit el, clientul, de la altii, ca am facut bine ce am facut pana acum. Si a primit recomandari bune si de la alti clienti si de la altii care ma cunosc ca am colaborat cu ei. Si discutam, stam frumos si ne omoram creierele ca sa ii cautam omului solutia potrivita ca sa il multumim. La final, omul imi cere sa ii trimit oferta detaliata de servicii cu pret cu tot, pe mail. Ca sa o aiba in fata, sa o vada, sa se gandeasca la ea si sa se hotarasca intr-un final ce vrea de la mine si daca ii convine tot ce i-am propus eu. Si omu asteapta.

Si asteapta....

Si trece asa o saptamana, doua... si ajunge sa se sature de asteptat. Si vrea sa imi scrie. Dar ii vine mailul inapoi, ca adresa aia care a gasit-o pe situ meu, nu e buna. Asta daca situ meu merge, ca uneori pica totul si cu zilele sunt de negasit in spatiul internautic. Si intr-un final, se hotaraste tot omu sa ma sune, ca deh, astepta ceva de la mine. Si cand ma suna, sunt in plop. Nu imi amintesc cine e, cu cine am vorbit si despre ce, ba chiar ma fac ca ploua cand e vorba de oferta. Il intreb ingenuu, da cum, nu ati primit oferta? Nu v-am trimis-o? A... cred ca am uitat. Si uite-asa, ca la gradinita, incerc sa ma scot, ca doar am o memorie scurta, si clientul nu se supara, ca are nevoie de mine, ca doar sunt printre singurii furnizori de servicii de gen din oras. Nu cred ca se va supara prea tare si nu cred ca se va duce la altul. Ca mi-a zis ca a mai fost si pe la altii. Deci nu mai are unde sa se duca. E prins intr-un labirint, e un circuit inchis. E al meu. Deci imi permit sa fac putina bascalie de el. Ma scuz politicos ca am uitat dar ca ii trimit in jumate de ora mailul ala nenorocit. Uf, am scapat de data asta.

Deci, din ce am concluzionat eu pana acum, dupa ce am trecut prin doua experiente nefaste cu doua firme de organizat evenimente din orasul castelului, CLIENT= prostul ala care plateste.

De ce zic asta? De aia, pentru ca daca ma supar mai tare, ii dau pe toti la o parte si le arat eu cine e sefu. Sefu e ala de plateste. DA! Nu ala de incaseaza pumnii in gura, nu ala de asteapta de i se lasa pleoapele, nu ala de se pune el si suna ca sa se asigure ca nu este uitat intr-un colt de agenda, nu ala de nu poate dormi noaptea de indiferenta celor din jur, nu ala de isi face planuri si dupa aia isi musca buza ca a platit si nu stie pe ce sau ca a ramas pe afara.

Asta se intampla cand faci nunta in deplasare cu buget de criza. Asta se intampla cand ajungi la mila singurelor doua trei firme de organizat evenimente din oras si astepti miracole. Asta se intampla unde nu exista concurenta si furnizorii dorm pe o ureche.

Oare ce trebuie sa faca un om ca sa obtina o amarata de decenta intr-o colaborare? Sa sperie? Sa ameninte? Sa fie extravagant si sa imprastie cu bani in jur ca sa fie remarcat?

Si inca astept un telefon, inca astept niste oferte si niste propuneri de bun simt... Pana cand ma enervez si renunt la tot si imi fac eu singura tot decorul.

Una calda, alta rece

Batai de cap cu termene de depunere, valabilitate certficate nuptiale, copii xerocopiate, taxe si declaratii de completat. Am ajuns cu bine si in ziua in care sa ne depunem actele pentru cununia civila. Inarmati cu toate cele trebuincioase si cam pe fuga (ca l-am furat pe Adrian din pauza lui de masa de azi ca sa il facem ''prezent'' la depunere) am ajuns in biroul de stare civila.

Timizi si cu pasi marunti am intrat incet, de parca ne era frica sa nu deranjam praful de pe podele. Inauntru, o doamna in costum maron, era cufundata cu totul in actele imprastiate pe un birou. Ne facem curaj si intram pana aproape de biroul ei, ca sa ii aratam intentia de a intra in vorba. Isi ridica barbia si ne trimite niste priviri acre pe sub sprancenele date cu creionul, si arcuite cam amenintator. Fara sa dea binete, ne lasa pe noi sa ne spunem pasul. Cum eu is campioana in a lua initiativa, sparg gheata cu un "Buna ziua, am venit sa ne depunem actele pentru casatorie". Raspunsul dansei, nicidecum cel politicos de ''buna ziua'', ne taie rasuflarea si orice urma de a mai dori sa purtam conversatie: ''pe ce data?''

Din acel moment, am simtit ca orice as fi mai fi zis sau as fi facut ar fi fost de prisos, asa ca am adoptat si eu o mutra acra, un comportament in oglinda, special pentru momente atat de plicticoase cum ar fi depunerea unor acte de cununie civila.

Si acuma fie vorba intre noi, eu inteleg ca pentru noi doi era pentru prima data cand faceam asta si era normal sa fim mai entuziasti, mai copilarosi, chicotind printre masele si incercand niste zambete tampe la completarea declaratiei, iar pentru ofiterul starii civile era doar o treaba rutiniera, DAR, nu cred ca ii pica falca, doamnei cu pricina, daca ne zambea un pic si ne arata sprijin si intelegere.

Conform zicalei ''Vorba dulce mult aduce'', cred ca ne-ar fi prins tare bine sa fim intampinati cu putin mai multa caldura in biroul respectiv, ca doar nu gresisem cu nimic.

A, stai, in ochii doamnei, gresisem. Ca am venit prea devreme. Ca trebuia sa venim fix pe 24, cand se faceau 10 zile inainte de ziua stabilita pentru oficierea cununiei. Am pus iarasi niste mutre nedumerite, nu de alta, dar cand am pasit pentru prima data, in acelasi birou, sa intrebam ce ne trebuie si cand sa venim, ni s-a spus, de o alta doamna, ca in min 10 zile (cat se proceseaza actele)dar maxim 14 zile (cat sunt valabile certificatele nuptiale) sa venim sa depunem actele. Ba chiar mi-am notat pe agenda, cum ca incepand de pe 21 iunie, respectiv 22, 23 si ultima zi, 24 , putem veni sa dam toate tzidulele.

Gresisem si din cauza asta primim pedeapsa verbala: ''Nu va pot inregistra actele azi!'' Asa, si?

Nu am mai continuat cu explicatiile vizavi de motivul venirii noastre azi, incercand sa o scapam pe tanti care ne daduse informatiile "eronate", si evitand o discutie prelungita, jenanta si inutila.

Dupa ce s-a ridicat din scaunul incomod de dupa masa de lemn, doamna ofiter, ne-a pus in fata niste declaratii de completat, ne-a explicat dintr-o suflare ce, unde si cum trebuie scris si apoi ne-a facut semn sa parasim locatia.

Am iesit si mai umili, iar eu mai revoltata, incercand sa ma calmez si sa sper ca macar concentrarea la completarea datelor noastre personale ne va aduce pacea pe care ne-am fi dorit-o de la inceput, inainte de intrarea in biroul cu pricina.

Pentru prima data, am scris hotarata, pe niste hartii care vor deveni oficiale peste 10 zile, ca sunt de acord sa imi schimb numele de familie, cu cel al mirelui, viitorul meu sot. Se pusese problema ca eu sa imi pastrez si numele meu si sa il iau si pe al lui, dar el nu vroia sa il ia si pe al meu, asa ca, decat sa ne incurcam in nu stiu cate nume, si sa ajungem peste cateva generatii, ca la spanioli, cu vreo patru nume de familie, mai bine asa, simplu: Popovici.

Cand ne-am intors cu toate cele, am asistat la completarea numelor noastre, a datei si orei oficierii casatoriei noastre, cu o miscare flegmatica din incheieturi, intr-o liniste rece si seaca de penitenciar. Apoi, aceeasi doamna ofiter ne-a trimis, la fel de rece, catre Primaria noua, la ghiseele de plata impozite si taxe, pentru a achita ''taxa de sala'' in valoare de 70 lei.

Ajunsi la primul ghiseu, in cladirea respectiva, am dat peste o tanti tare blanda, care zambea si cu ochii, care ne-a directionat catre alt ghiseu, acolo unde se platesc taxele de casatorie. Parca dintr-o data am simtit cum mi se inmoaie inima. Si zic:''bai, da de ce femeia asta poate sa zambeasca si sa fie OM si cealalta, nu?''
Mai mergem cativa metri si ne trezim in fata ghiseului bun. Dincolo de geamul securizat prevazut cu o fanta mobila in care poti sa introduci banii pe care vrei sa ii platesti, zarim o alta tanti, cumsecade. Adrian ii da direct, alaturi de un ''sarumana'', foaia pe care scria ce si cum si banii. Primeste rapid restul si chitanta doveditoare inapoi si auzim amandoi, cu inimile relaxate: "Casa de piatra!"
Si nici nu iesim din zona de taxe si impozite si exclamam: ''deci se poate!''

Ma tot intreb, oare ghiseele sunt niste stimulatoare de politete si caldura umana, sau pur si simplu unii oameni sunt mai blajini si basta? Sau functionarii de stat improprietariti cu birouri, devin in timp, mici mari sefi de plantatie, si pe chipurile lor li se intipareste rangul? Ma rog...

Ne intoarcem cu chitanta (pe care am dublat-o cu o copie xerox, ca sa nu ne trezim mai tarziu cu surprize) si o predam gloriosi. Intreb, ca sa fim siguri, daca ne mai trebuie ceva, daca mai trebuie sa venim. Incerc cu o ultima sfortare, sa mai fac conversatie cu un bloc de gheata.

"Nu. E de ajuns. Sa nu intarziati in ziua nuntii, sa fiti insotiti de doi martori, majori, cu buletinele de identitate, care sa fie cetateni romani."

Cu ochii beliti in actele intinse pe masa doamnei, in pragul usii, intreb cam disperata, a doua oara, daca certificatele de nastere in original, raman la ea. Raspunsul afirmativ taios, imi pune pumnu-n gura si ma trimite la culcare.

Multumim frumos, si zambind obligatoriu politicos si fals, iesim. PFUUU! Parca mi s-a luat o piatra de moara de pe suflet. Nu mai conteaza cat de acre sunt merele in livada doamnei ofiter de stare civila si cate cuburi de gheata ne-a aruncat azi in san, macar am rezolvat si cu treaba asta.

Mai avem un pas, o ceremonie de 15 minute, care ne mai desparte de a fi oficial cei doi stalpi ai unei noi familii. De abia astept. Nu, nu de abia astept sa dau cu ochii de doamna de gheata, ci de abia astept sa zambesc tamp, la bratul lui Adrian, cu buchetelul de margarete si crizanteme santini, in rochita alba cu volane, tragand cu ochiul la cartonasul ala patratos, pe care va scrie ca suntem casatoriti.

Lectia de biologie...transpusa in viata

''Opuntia Humifusa este o planta perena, avand tulpina verde, inalta de aprox. 15-30 cm pe care se formeaza palete ovale sau eliptice cu spini.

Datorita faptului ca planta este un cactus, ea poate fi udata rar, deoarece iubeste mediul uscat, solul nisipos si lumina.

Opuntia este o planta de apartament pur si simplu adorabila, in momentul in care aceasta infloreste.

Florile sale sunt galbene sau portocalii, mari, asemenea unui clopotel deschis, au aspect catifelat, perfect. In momentul in care le privesti, ai senzatia ca nu sunt naturale, ci din ceara!''

Azi m-am zgariat in spinii unei Opuntia. Am simtit cum mii de ace ma inteapa din toate partile si mi se infing in pielea capului. Nu stiu daca mi-a curs sange, pentru ca mi-am acoperit ochii cu palmele si trupul cu bratele. Incercam sa ma apar de atac.
Mai rau a fost cand mi-am dat seama ca nu sunt singura sub ploaia de ace dureroase. Mai rau, a fost sa imi dau seama, ca EL nu se putea apara. Incercand sa isi scoata spinii din spinare si din piept, incercand sa ma apere si pe mine, a izbucnit, cu ultimele puteri pe care le mai avea. Ni s-a crapat pielea, amandorura. Adrenalina ne-a invadat trupurile si inimile noastre au batut la unison, furtunos, ca un scut invizibil de aparare.

Stupid, daca te gandesti cat de tare poate rani o planta ale carei flori sunt atat de frumoase!

Pentru necunoscatori (pana de curand ma numaram si eu printre ei): lat. Opuntia Humifusa= Limba soacrei.

Sesiunea pre-wedding take 1- 658

Am parul ud de la ploaie si mi-s ametita de la serpentinele peste care am zburat azi cu masina din dotarea familionului, pe soare si pe furtuna.

De dimineata se anunta vreme frumoasa, asa ca am plecat catre meleaguri verzi si inflorite ca sa ne tragem in poze, in prima noastra sesiune de dinainte de nunta. Mie inca mi-era somn, dar nu am vrut sa ratez bunatate de soare...ca in perioada asta, de cand cu codurile galbene si alte culori nationale, ti-e si frica sa mai iesi pe strada.

Nu ne-am pregatit prea mult inainte, am dat fuga azi prin baie sa ne aranjam repede si sa fim decenti la pozat, apoi inca o fuga dupa accesorii prin Kaufland si apoi, la fel de repede, l-am preluat pe Eugen, ingerul nostru pazitor in ale imaginii nuntii noastre. Eram cu totii emotionati, fie ca am vrut sau nu, de ceea ce urma sa se intample. E ca si la un blind date: cam stii ce trebuie sa se intample dar pana nu ajungi la intalnire, nu ai cum sa prevezi ce va fi. Dar noi am fost norocosi. Si la ce gasca faina eram noi, cei din masina, nu cred ca putea sa iasa altfel.

Prima oprire, a fost la ''poiana minunata'', aia de vezi verde cat te tin ochii, si ti se mai racoresc un pic cu paraul ce curge sinuos si puternic printre pietris si petece de pamant. La un moment dat auzi in spate niste clopotei si mugete. Vacute pofticioase tund covorul verde pentru ca noi sa putem calca mai agale in picioarele goale. Soarele ne bate peste crestete si ne incalzeste mutritele schimonosite de atatea rasete. Floricele pe campii, hai sa le-adunam copii!

Cam asta a ramas din prima sesiune...


A doua oprire a fost undeva, pe o margine de drum, pe o panta cu flori, intr-un sat linistit, unde ne-am fortat muschii de la picioare ca sa stam frumos pentru imagini insorite. Despre asta nu vorbesc mai mult, ca a durat putin si sincer nu prea imi mai aduc aminte decat ca vroiam sa cobor de acolo cat mai rapid. :)

Apoi, fugind din calea furtunii, ca vedeam la orizont nori cenusii, am alergat cu picioarele goale pe sosea, ne-am cuibarit unul in bratele celuilalt si am ras cat ne-au tinut falcile cand Eugen ne-a pus sa sarim.

Si cand ne era lumea mai draga, cu gandul ca vom merge spre rezervatia de zimbri, a inceput sa toarne. Si a turnat si a tunat, pana ne-a tunat gandul ca ar fi cazul sa imortalizam niste faze si in suvoaiele de afara. Ne-am luat inima in dinti si am iesit, cu talpile goale pe asfalt, ca sa sfidam traditionalul. Ce-a iesit, vom sti mai incolo.

Dar, mai spre seara, am primit totusi trei cadouri gata taiate, in versiunea beta, ca sa mai ne potolim curiozitatea. Restul, cele mari si mai frumoase se vor lasa asteptate pana ies din cuptorul bucatarului nostru sef, Eugen Calota.

Asadar, sa bata tobele ca intra modelele:



La final de zi, am ramas cu zambetul pe buze si amintirile placute din ploaie, cu o floricica jucausa pe bordul masinii si hainele ude, aruncate in masina de spalat.

Rumegand cele intamplate azi si privind over and over again imaginile cadou trimise azi de Eugen, incep sa realizez ca a inceput numaratoarea inversa pana la ziua cea mare, si pentru ca pana acum nu am avut pic de emotii, acum percep o miime din emotiile prin care vom trece, eu si Adrian, pe 3 iulie, cand totul va fi oficial, cand oameni dragi noua si familiilor noastre vor fi alaturi de noi, sa ne felicite si sa ne zambeasca, confirmandu-ne ca dupa acea zi, noi doi vom fi UNA ,vom fi o familie.

Chinurile facerii... unei nunti

M-am tot gandit de vreo saptamana daca sa ma defulez pe net sau nu si in ce forma....

I-am scris doar Anei toate suferintele mele, la adevarata intensitate, pentru ca in ea am incredere ca ma va intelege, asa cum mi-as dori. A facut-o si chiar daca era obosita si nu avea timp, mi-a trimis si un link al unei foste mirese in suferinta, care scria, anul trecut pe vremea asta, despre dezamagirile provocate de refuzurile la nunta ei. Am citit cu sufletul la gura tot postul ei, inclusiv comentariile cititorilor, si am stat asa cu ochii beliti in monitor pana la 3 noaptea, prelucrand informatia din capul meu cat si cea pe care o citeam acolo.

Azi, dupa ce-am strans destule refuzuri de la prieteni/amici/familie sau ce or fi ei..., dupa ce am procesat dezamagirile, mi-am dat seama ca am ramas doar cu o nuanta de tristete, pentru ca eu vedeam prezenta lor ca pe un lucru legat de vointa, placere, dorinta. Mi-am dat seama ca, pe langa motivele mai putin sincere, cusute cu ata alba, realitatea unei nunti si prezenta invitatilor tine, la noi, la romani, in cele mai multe straturi sociale, de o obligatie, datorie sau necesitate strans legata de partea financiara, pe care eu nu prea o am la inima, nu o pot digera si ca atare, prin ochelarii mei roz, o disting destul de greu in imaginea de ansamblu.

Pe de alta parte, recunosc ca sunt invidioasa pe acele mirese care au avut alaturi, la nunta, pe toti cei pusi in lista scurta, care nu au prins poate nici vremuri grele de criza economica, nici reduceri de salarii, nici disponibilizari, nici evenimente familiale nefericite si nici schimbari de domiciliu la prea mare departare de tara natala.

Da, inca ma controlez sa nu ma inverzesc de invidie, ca miresele din anii trecuti si-au permis luxul de a-si avea alaturi familia si prietenii, amicii si cunoscutii, fostii si actualii colegi de lucru, adica toata gasca asta de oameni, oameni care pentru ele au insemnat, inseamna si vor mai insemna ceva in vietile lor.

Poate ca unii nu vor sa inteleaga de ce e important sa ai multa lume la nunta. Poate unii se stramba din nas cand aud de cuvinte mari ca ''dezamagiri'' sau ''tristete'' sau ''nervi'' sau ''invidie''.

Am intalnit undeva un comentariu cum ca miresele sunt egoiste si ca nu se gandesc decat la ele, si ca nu iau in calcul, ca invitatii care au refuzat, poate au avut lucruri mai bune de facut decat sa le faca placerea de a le alimenta orgoliul sau aura de printesa. Ca poate oamenii respectivi chiar au probleme financiare, si ca nu conteaza ca au fost anuntati ca prezenta lor nu e conditionata de ''darul de nunta'', pentru ca oamenii se simt, musai trebuie sa se prezinte cu banu in plic, ca altfel ''e rusine''.

Poate sunt eu tampa, la ora asta de vara caniculara, poate ca nu mi s-au dezvoltat destul sinapsele in unele arii cerebrale si de aia nu pot face conexiunile cele mai potrivite legate de subiectul asta... dar eu inca mai cred ca poti veni la nunta cuiva din placere si nu din obligatie. Stiu ca o sa fiu condamnata, si mi se va pune o cruce infierata in frunte, ca mi se va imputa faptul ca nu sunt realista si ca o nunta se face CU, DIN, PE BANI, si ca degeaba indrug eu verzi si uscate despre placere, dorinta, bucurie si veselie, cand omul acasa de abia isi plateste facturile si e pe punctul de a face orice din disperare, ca sa iasa din ''saracie''.

Trecand de aspectul asta, mai vreau sa mai scriu despre ceva important: consecintele refuzului la nunta.

Am experimentat pe pielea mea, cum e sa fii refuzat. Am experimentat si doar vazandu-i pe cei din familiile noastre cum reactioneaza la refuzurile celor tot din familie. A celor care sunt in alte orase si au gasit motive care mai de care, sa nu isi arate interesul pentru a strabate km de sosele sau de cale ferata, sa vina sa ne vada pe noi doi.

Indignare, nervi, furie, plansete, negare, dorinta de razbunare si nevoia de a isi exprima cat mai vehement tot acest cortegiu de nemultumiri pricinuite de refuzul celor care au primit cu drag ''darul'' in anii trecuti, la nuntile lor sau ale copiilor lor.

Mie mi-e greu. Da, pentru ca am sperat sa pot depasi senzatia asta de singuratate in momentele fericite. Da, pentru ca de cand s-a dus mama, am sperat ca ii am alaturi pe cei ramasi in viata, din familie, sau prietenii, vechi sau noi, care mi-au oferit putin cate putin, din lucrurile sau sentimentele de care aveam nevoie la un moment dat. Mi-au umplut golurile ramase dupa pierderea ei.

Si desi mi-e greu, totusi am puterea (ca atunci cand am pierdut-o) sa ma ridic din borcanul de tristete si sa imi zic, cu optimism, ca ii mai am pe cei care au rezistat, pe cei care nu se lasa batuti cu una cu doua de vremea rea, de criza mondiala sau de toanele mele, si imi vor fi totusi alaturi si care vor putea zambi sau rade cu gura pana la urechi, sincer, la evenimentul asta important din viata noastra.

Inteleg cum e sa fii mai singur cu un om sau mai singur cu o gasca de oameni, stiu cum e sa te simti uneori golit de unele din zambetele si gandurile bune pe care le pastrai in tine pentru oamenii aia. Tocmai de aceea, mi-am zis ca nu voi adopta tactica razbunarii, nu voi apela la armele din dotare si nu ii voi izgoni din viata mea pe oamenii care nu vor veni la nunta noastra. Cred si sper ca asta e un semn de maturitate si de respect fata de sine si de altii. Asadar, nu ma voi lasa prada efectului de bumerang, nu ma voi lasa influentata de evenimentele nefaste din jur si voi merge mai departe.

A, si nu am ce sa iert, pentru ca nu gasesc refuzul la nunta, echivalentul unei injectii letale in vena unei relatii.

Voi incerca cu toate puterile sa ma controlez si sa nu vad lucrurile urate care se pot intampla in ziua cea mare, sa nu ii aud pe alde ''Gica contra'' sau ''stramba din nas'' pentru simplul fapt, ca tabloul de ansamblu este legat de noi doi, de relatia noastra frumoasa si durabila si de cei pe care ii va ajuta dumnezeu sau soarta, sa ajunga sa ciocneasca un pahar de sampanie cu noi.

Sanatosi sa fim (la cap), ca de restul ne mai purtan de grija si singuri!

''Imbraca-te mireasa!''

E cald afara de iti vine sa te arunci in cada cu apa rece, dar inca ne tinem tari pe pozitii.

Dis de dimineata am tras o fuga cu masina pe coclauri (a se citi plaiuri mioritice hunedorene pline de hartoape, balega si vegetatie lasata sa cresca la mila Domnului) pana in comuna X, unde l-am gasit pe ''parintele''. Era in curte, ca tot omu, pe caldura asta, doar cu niste pantaloni scurti pe el si cu buricul la vedere. Pana nu ni s-a confirmat ca despre dansul era vorba, nu am crezut ca este chiar preotul pe care il cautam. Un om normal, care isi vedea de gospodarie, intr-o sambata calduroasa de iunie, ca asta. Si-a cerut scuze politicos pentru ca il gasisem asa dezbracat si din doua miscari a intrat in casa si si-a aruncat pe el o camasa, in timp ce ne intreba cu voce tare dinauntru daca dorim sa ne aduca o cafea sau un suc, ceva. Apoi, motivul venirii noastre.

Am sezut cu totii pe bancute, la masa de pe prispa, inconjurati de ghivece mari cu plante verzi, iar in fundal, zgomotele orataniilor de curte.

I-am zis omului ca il cautasem pentru a ne ajuta cu cununia religioasa la castel si dupa cateva amanunte, a acceptat. Mai interesant a fost sa aflam ca isi cununase fiica (mutata in State) tot in Sala Dietei si ca ei fusesera singurii care facusera tarasenia asta, sfidant orice interdictii si reguli stricte ale bisericii ortodoxe, pentru ca pana la urma, Dumnezeu este peste tot si taina cununiei religioase nu isi pierde din valoare daca se schimba decorul. Haleluia!

Am primit sfaturi privind ornatul salii si a drumului pana acolo si solutii de aranjamente florale de gen DIY, atat de potrivite pe ideea de la care pornisem inca de acasa.

Scurtand toata povestea, am batut palma cu parintele si am pornit in pas voios sa ne arate si biserica unde slujeste, la o aruncatura de bat de casa domniei sale. Am glumit pe seama duratei slujbei de cununie, si parca ne auzise gandurile, ne-a zis ca stie ca tinerii sunt nerabdatori sa se termine repede si din proprie experienta nu o sa ne ''plictiseasca'' mai mult de 40 de minute cu cititul si daca nu credem, ne da CARTEA ca sa citim pe ceas cat dureaza ceremonia. Am ras pe infundate si ne-am zis in gand... asta e preotul nostru! Apoi ne-a mai povestit si o patanie cu un mire care tot batea pe loc din picioare in timpul cununiei sale, pesemne ca avea niste nevoie fiziologice de rezolvat...si de atunci stie ca trebuie sa fie cat mai concis si sa nu o lungeasca mai mult decat se cere.

La iesirea din biserica, am confirmat parintelui ca e perfect asa cum a gandit-o, ca si asa noi nu vrem sa plictisim invitatii dar nici sa ne chinuim batranii, stand in picioare, pe caldura lui iulie.

Ca sa isi arate intelepciunea si experienta in domeniu, parintele m-a domolit frumusel, spunandu-mi ca nici vorba de caldura in castel, ba din contra, o sa trebuiasca sa ne imbracam, ca intre peretii de piatra nu bate soarele si nici nu dogoreste cuptorul de afara.

M-a cuprins parinteste cu palma pe dupa umeri si mi-a zis ca o sa fie bine. Si plecaram cu zambetul pe buze, multumiti si incantati, sperand ca macar cu aspectul asta o sa imi mai dispara emotiile sau supararile posibile din ziua nuntii. Slava Domnului!

''Marea prajitureala''

Continuand seria chinurilor pregatirilor de nunta, trebuie sa mentionez aici campania ''marea prajitureala'', in cadrul careia am trecut pragul a Z cofetarii/laboratoare din 3 orase diferite si am gustat Z ori 15 tipuri de prajituri, ca sa ne asiguram ca decizia finala e cea mai buna.

Am inceput cu un laborator din judetul Hunedoara, care era aproape de noi si destul de cunoscut pentru localnici pentru calitatea produselor. Singurele avantaje din aceasta prima tura de prajitureala, au fost ca am primit moka doua cartoane de prajituri si ca am ajuns sa alegem si doua retete de prajituri: una cu nuca taiata mare si cu cafea si altele, binecunoscutele betivance sau bilute de cacao cu visina din mijloc. Restul, ni s-au parut prea grase, cu creme prea moi si cam placide ca si coloratie. Pornisem doar la drum cu ideea de variatie cat mai mare si colorit atractiv.

Dupa alte cautari, am mai dat de un laborator, tot din judet, dar care ne-a cam lasat rece pe toti, atat din lipsa de profesionalism a sefilor cat si a preturilor nejustificate comparativ cu oferta.

Apoi sistematic am mers si prin supermarket-urile din Deva si Hunedoara sa vedem ce minunatii dulci au la vanzare si am plecat stramband din nas, pentru ca nu gasisem nimic care sa se potriveasca evenimentului nostru.

La capitolul cofetarii locale, am dat iar gres, pentru ca nu am gasit nici profesionalismul personalului si nici calitatea prajiturilor pe care o asteptam. Ne-am vazut nevoiti sa facem stanga imprejur si sa mergem mai departe, sa cautam solutii sa zambim si sa nu ne stricam ziua degeaba.

In Deva am avut iar de umblat, dar mergand pe recomandari am intrat in ''Arta'' si ''La placinte inainte'', in ambele gasind atat intelegere cat si dulciuri pe gustul nostru.

Am ales, pana la urma cofetaria ''La placinte inainte'' din Deva, care ne-a fost recomandata cu caldura de unchii lui Adrian, consumatori fideli de prajiturici si placintele din magazinul mai sus amintit. Am vorbit, am cumparat, am degustat si am hotarat ca ei sa ne ajute cu preafericitele delicii de la receptie. Avantajele lor fata de altii: prajiturile sunt ''bune, ca de la bunica'', cu ingrediente naturale, de casa, fara coloranti si indulcitori, numa cu miere, gem si nuca, unt si faina, oua, branza si smantana, cacao si vanilie. Ramane sa ii anuntam cu 10 zile inainte sa inceapa sa se aprovizioneze cu ingredientele necesare pentru retetele alese de noi si sa ne fericeasca numa bine in ziua nuntii. Am obtinut si un discount de volum, asa, ca veneam cu recomandari bune. Urmeaza sa mai mergem pe la ei sa ne intelegem la cantitati si sa definitivam lista finala de prajituri dorite.

Din nefericire, nu am facut poze la ce am cumparat si degustat, pentru ca imediat ce am ajuns sa le taiem si sa le incercam, nu ne-am mai putut opri din mancat. Poate data viitoare. Deocamdata mi-am promis ca fac pauza de dulciuri, ca simt deja ca m-am ingretosat.

Imaginea de mai jos e facuta unei tarte delicioase care a fost mancata pe nerasuflate, tarta cumparata din Timisoara de la laboratoarele Fropin. Ei sunt cei cu care am fi batut palma urgent, numai ca ne tine in loc lipsa transportului corespunzator de la Timisoara pana la Hunedoara. Am tot umblat zilele trecute dupa o un nene cu masina frigorifica, dar inca nu am reusit sa dam de cineva interesat sa ne ajute. Asa ca, tartele vor trebui sa mai astepte... pana ajungem in Timisoara si le vom manca doar noi, acasa.

Singurul regret pe care il avem acum e in legatura cu tortul. Cand am plecat din Timisoara saptamana trecuta am cumparat de la Fropin tortul ''cel mai comandat'' pentru nuntile din oras. Am vrut sa-l incercam inainte de a ne hotari asupra unui sortiment si am ramas uluiti de cat de bun a fost. Nu o spunem numai noi doi, ci toata familia lui Adrian, la masa de duminica de la bunici, cand am ajuns la desert.
Tortul cu pricina are la baza un blat usor, alb, cu crema pufoasa si ornat cu fructe mari taiate in doua si unse cu jeleu, iar pe partile laterale, cu fulgi de migdale. A intrunit cele mai multe voturi pana acum, dar din pacate nu il vom putea aduce pana aici ca nu avem cu ce. Deci pica si varianta asta.

Mai asteptam un raspuns al celor de la Arta si daca nici ei nu ne pot lua comanda...atunci va trebui sa gasim urgent o solutie de compromis. Grea misiune pe caldurile astea.

Intre timp, voi visa la pozele din arhiva cu torturi... asa ca sa am la ce saliva.

Nunta in deplasare

Plecaram 2 din Timisoara si cu matzele 4... ca sa ne pregatim de nunta.

De cateva zile de cand suntem in Hunedoara, am tot facut naveta pana la Deva si inapoi sa intrebam, sa cautam, sa verificam si sa probam si sa gustam ce ne mai lipseste bifat de pe lista.

Pana acum, am reusit doar sa ne comandam verighetele la o bijuterie comunista (de aia ca pe vremuri) dar cu niste angajati super de treaba, care ne-au aratat intelegere, flexibilitate si preturi mai mult decat ok pentru buzunarele noastre, in conditiile in care noi ofeream aurul nostru. Asta in comparatie cu magazinele astea noi, de cartier sau de Mall, care nu numai ca pretind niste sume cam maricele pentru niste verighete simple din aur, asa cum am vrut noi, dar ne-au si tratat cu scarba, teama si teatru.


Ei, lasa ca am trecut si de proba asta de foc, asa ca, pe 25 iunie vom avea si minunatele inele ce ne vor fi de folos pentru a ne uni simbolic destinele, in cadrul cununiei religioase. Lasand focurile din fundal si textele mistice din afara, verighetele noastre ar trebui sa arate cam ca Inelul din Lord of the Ring (ca si asa suntem amandoi impatimiti dupa poveste... eu dupa film mai mult, Adrian dupa carte). Si ca sa fie treaba treaba, am rugat-o pe tanti bijutiera sa ne graveze pe interior inelele cu pricina, ca sa stim si noi cine, cand si cu cine se casatoreste. Pentru fani, imaginile le voi posta la timpul potrivit.

Ca asa imi veni in cap de dimineata

Grau verde

Am vazut mai demult, intr-un Cosmo bride, un aranjament pentru mese de receptie nunta cu mere verzi si grau verde. Mi-a picat cu tronc ideea si mi-am zis ca trebuie sa am si eu pe masa asa ceva, la nunta. Cum vom fi in tema nuntii eco, am inceput munca de research pentru a vedea cum obtin minunatele, naturalele si in acelasi timp simplele aranjamente. Am gasit, prin situri variate de internet, pe intreg mapamondul, cum ca frunzele graului verde sunt un miracol natural pentru organismul uman si animal, fiind considerat sangele verde, pentru proprietatile sale detoxifiante si curative.

Dar pe mine ma intereseaza cum obtin verdeata de grau incoltit, asa ca am gasit intr-un final si un filmulet edificator, care m-a incantat peste masura, ca este exact ceea ce aveam nevoie. Enjoy!

Solutii de calmat spiritele

Am intrat in linie dreapta in luna iunie, adica ultima luna in care mai putem face pregatiri pentru nunta noastra. Am rezolvat multe dar mai sunt inca o gramada de detalii de pus la punct si de discutat cu oameni si de cumparat alte giumbuslucuri.

Nu am stiut cum voi reactiona in situatii limita sau in cazuri de presiune, pentru ca e prima oara cand organizez o nunta... si mai ales ca e vorba de nunta noastra! Inca de anul trecut, am tot cautat surse de informare pentru a cunoaste care sunt acele DO's and DON'Ts, pentru a le pune in aplicare, respectiv pentru a le evita. Am ras la unele emisiuni si am strambat din nas la altele, am zambit gasind unele linkuri si am incruntat fruntea la informatii gasite pe unele formuri sau bloguri. E greu, dar nu e imposibil. Important e sa iti pastrezi calmul, sa fii stapan pe ceea ce vrei si poti sa faci (bugetul) si sa iti controlezi pe cat posibil emotiile negative care pot sa distruga cele mai frumoase momente dintr-o nunta. M-am temut enorm de titulatura ''bridezilla'' si mi-am promis ca voi face tot posibilul sa nu devin una.

Dar de curand mi-am dat seama ca mi se tot atrage atentia ca ar fi bine sa ma temperez, ca ar trebui sa caut solutii diplomatice la unele probleme aparute in relatia cu furnizorii, ca sa fac bine sa imi fac prieteni si nu dusmani printre cei care ma ajuta la organizarea nuntii si tot asa... pana cand am simtit din nou ca mi se ridica tot sangele in cap si ca o sa devin o bridezilla autentic romaneasca, o fiinta nepasatoare si insensibila, infantila si dura, rautacioasa si acida, care o sa arda tot ce se afla in jurul sau, din cauza faptului ca nu isi poate controla emotiile sau pornirile spontane in incercarea de a rezolva rapid anumite situatii.

Ma tot gandesc ca poate nu e o problema legata de nunta... ci poate ca asa sunt eu in majoritatea cazurilor... ironica si parca mereu nemultumita, perfectionista, uneori chiar rautacioasa, capoasa si nehotarata, cu toane si copilaroasa, iar acum ies la iveala toate astea din cauza presiunii si a contextului. Deci, sunt sau nu o bridezilla?

Fetele bune ajung in Rai, fetele rele ajung unde vor!



In principiu, conform citatului de mai sus, ar trebui sa imi ating telul, adica sa ma marit cu bine, sa am nunta visata si sa fiu multumita de tot si de toate.
In realitate, ar trebui sa fiu inteleapta si sa ascult de toate sfaturile cunoscutilor mei, a celor care ma cunosc si stiu ca imi doresc doar binele si sa incerc sa imi infranez pornirile trasnite si sa ma controlez in anumite momente, gandind de doua ori la ce urmeaza sa fac. Nu pot decat sa sper ca nu am facut inca prea mult rau incat sa stric ceva in bunul curs al organizarii nuntii.

No regrets, they only hurt!

Deci capu sus si visand spre un viitor cu soare si numai intamplari pozitive, sper sa reusesc sa trec si de aceste incercari grele. Asa dau eu din gura cam mult si uneori prea repede, sau fac lucruri care apoi sa imi dau seama ca nu trebuiau facute... Macar mi le asum.

Totusi, nu pot sa nu ma gandesc la gandurile tampe si infantilismele scoase pe gura la un moment dat, care, poate au ranit pe unii sau au pus pe ganduri pe altii. Mai nasol e ca mi-am dat seama ca uneori am spus lucruri insensibile vizavi de cei din familie (a mea sau a lui) care poate nu isi gaseau locul... niciodata, niciunde. Pentru asta, deja m-am tras singura de urechi si mi-am promis ca nu se va mai repeta.

In time of test, family is best. (Burmese Proverb)

La drept vorbind, cred ca ar trebui sa adopt din diplomatia lui Adrian, care, stie uneori sa se scoata dintr-o situatie dificila, nelasandu-si piticii sau demonii sa ii iasa la iveala, pe gura sau prin comportament.

You must be the change you wish to see in the world. (Mahatma Gandhi)

Cu putina imaginatie si creativitate, as putea sa o scot la capat, gasind prin umor si veselie, muzica si dans, gandire pozitiva si vointa, ajutor din partea celor mai apropiati prieteni, linistea, calmul, echilibrul si calea cea mai buna de a trece peste aceasta incercare. Goosfraaaba! :))