Luna (de miere) nehotarata

N-am mai scris de ceva vreme... din varii motive, si e greu pana sa ma apuc din nou.

Mai nou imi ocup timpul cu planificarea lunii de miere. Grea misie...cand in lumea asta sunt atatea locuri frumoase de colindat, vizitat si experimentat. Am cerut sfaturi, am tinut cont de dorintele noastre si pana la urma tot nu am ajuns la un consens. Nu stiu ce e cu noi... saptamanile astea de dupa nunta, dar nu ne putem hotari. Cu mai nimic.... Sau poate doar eu.

Saptamana care a trecut, am fost cu gandul prin Egipt si Maroc, prin Bali, Filipine, republica Dominicana, Jamaica, Aruba, Bahamas, Mauritius, Hawaii, Bermuda, Maldive... aaa...Maldive, Spania si Turcia.

Azi sunt iar in ceata.

Mai bine nu mai mergem nicaieri. Ca nu mai trebuie sa planificam nimica.

Sau mai bine ne facem bagajele intr-o noapte, ne urcam in primul tren sau avion disponibil catre o destinatie la noroc, si vedem ce iese.

Af...

Mi-am dorit mult sa mergem pe continentul African pentru o experienta marocano-egipteana. Dar nici piramidele si nici culorile bazarurilor marocane nu ne-au convins destul incat sa infrangem temeririle legate de caldura sufocanta din perioada iulie-august, de spalatul si consumatul legumelor si a fructelor, a interdictiei consumului de gheata sau apa neimbuteliata, de mizeria de pe strazi sau mizeria societatii arabe, de terorism sau reguli de comportament in bazare si atractii turistice. Asa ca am lasat-o balta, pentru o alta vacanta...mai lipsita de semnificatie.

Apoi, mi-am dat seama, ca de fapt nu vreau sa ma inarmez cu rabdare in luna de miere, ci din contra, vreau sa primesc rabdare, intelegere, zambete, calm, buna dispozitie, politete, civilizatie, dreptul la intimitate si la relaxare. Asa cam fugit cat mai departe de continentul european... acolo unde doar soarele, coralii, palmierii si nisipul alb fin sunt singurii stapani.

Dar e al naibii de departe...

Asa ca am revenit cu picioarele pe pamant, pentru a ma gandi mai realist, la un paradis mai apropiat de tarisoara noastra.

Intre timp visez inca la soarele si veselia din Ibiza...

si la plajele orientale din Izmir...


Iar numai pentru mine, asa ca bonus de viata noua, imi permit sa visez mereu la un scuba diving de 10 stele, in Maldive, in locatii pe care nici macar in imaginile de pe internet nu le pot crede ca exista...pe cat de frumoase sunt.


Mai jos, o imagine cu Medhufushi Island Resort, din Maldive:

''Nu-i usor sa fii mireasa''

Ma leg de titlul unei emisiuni de gen, de pe un post tv de pe la noi, ca sa ajung sa ma dau iar cu capu de pereti, si sa ma mandresc pe internet cu lipsa de tact de care am dat dovada ultima data. Ce tact, mai degraba, lipsa de constiinciozitate si inteligenta...

Nu vreau acuma sa imi caut motive care sa ma disculpe, doar ca nu prea inteleg de ce m-am ramolit in asa hal, incat sa ajung sa ma incapatanez si sa fac niste confuzii demne de toata mila, rasu sau jena...

Sa fie oare de vina stresu, caldura, lipsa de ocupatie intelectuala sustinuta, sau poate lipsa controlului eficient al neuronilor activi ramasi la datorie dupa parcurgerea experimentului ''nunta''?

Rad eu rad, dar nu prea e rasul meu.

Ce, daca am trecut de 30, e oficial, am imbatranit? Adica, mi se ramolesc toate functiile cognitive si mi se duc la culcare sinapsele?

Sincer, nu ar fi prima oara, cand de pe urma incapatanarii, a grabei si/sau a lipsei de organizare mentala, ajung sa fac gafe, de-alea ce implica adulti, responsabilitati si scuzele de rigoare.

Daca tot e vorba ca invatam permanent, pe parcursul vietii, din propriile noastre experiente, si mai ales din greseli, ca pe alea le retinem poate mai bine, mai viu, sper si eu sa imi fie invatatura de minte sa fiu mai agera si sa imi fac temele pentru casa, data viitoare.

Azi m-am trezit spunandu-i lui Adrian, auzind in departare claxoane de masini (probabil un alai de nunta traditionala): "ce le mai trebuie si la astia nuntit? chiar nu stiu cat de greu e?''
Evident, am primit niste priviri usturatoare si ca drept urmare, am facut stanga imprejur sa imi plimb ideile in alta camera, unde eram inteleasa.

Nu imi pot imagina de ce ma simt atat de sfarsita dupa toata experienta asta...

Am vrut zilele trecute sa continui sa recapitulez chinurile facerii nuntii propriu-zise, pana in detaliile din ziua respectiva, dar ceva din mine refuza sa scrie despre asta. E ceva acolo care s-a declansat si refuza sa dea afara idei despre asta. Si eu, care ma gandeam ca o sa fac asta asa de frumos si de simplu... si mai mult, nu ca sa ma ajut pe mine sa imi aduc aminte cum a fost, ba mai mult, sa pot sa ajut si pe altii sa inteleaga cum e sa treci prin asta si sa ia aminte sa nu faca greselile noastre si eventual sa isi tina spiritul cat mai relaxat. Ca doar e cea mai importanta zi!

Mai am o sansa. Poate cand vom pleca in luna de miere (si vrem sa fie luna adevarata, luna plina) imi voi aduce aminte de ce sunt acolo si ce usor au trecut toate, si ce repede trece timpul... si voi putea sa ma detasez de momentele de blocaj psihic de acum, de urmele de nervi incordati si de frustrari... vizavi de ce nu am facut bine.

Un inceput de ''terapie post-nunta'' este faptul ca suntem acasa, in Timisoara si ca ne punem in ordine gandurile, hainele, pantofii, trolerele si amintirile din ultima luna.

In afara de faptul ca e canicula si e extraordinar de liniste (pesemne suntem printre putinii natangi din cartier care au venit acum in Timisoara, pe vremea asta de iulie torid), nu mai simt nimic.

Mi-am scos verigheta si inelul de logodna de pe degetele prea umflate de la temperatura din apartament si sper ca asta, pe langa ideea de practic, poate insemna si altceva. Sa le iau incet pe toate, planificarea nuntii, casatoria ca act fizic dar si ca ritual de trecere intr-o alta etapa din viata mea. O sa ma obisnuiesc incet incet si cu faptul ca sunt sotia omului pe care il iubesc si ca acum suntem o familie, suntem si mai responsabili ca adulti dar si ca parteneri de viata. La fel cum m-am obisnuit cu inelul de logodna, ca singura bijuterie pe care o purtam permanent pana acum 2 saptamani, ma voi obisnui si cu verigheta, sa o port mereu, ca un simbol al familiei noastre, de acum incolo... pentru totdeauna. Si ma voi obisnui curand si cu numele meu cel nou, pe care acum il am si in cartea de identitate, ca sa nu mai existe tagada in privinta asta.

Usor ... vor trece toate ... si voi primi in mintea si sufletul meu aceste schimbari, ca fiind firesti si dragi mie. Ca adierea usoara pe care o simt peste umeri, ca o binecuvantare a serii.

Noapte buna, dragi viitoare mirese, oriunde v-ati afla!

Sa stiti numai, ca trecerea asta...nu e deloc usoara. Eu o stiu acum.

Pipa pacii

Sa zicem ca am cam trecut de perioada aia in care primeam ploaie de felicitari si feedback-uri la fotografiile de nunta. Ca vor mai fi si intarziati, cel mai probabil vor mai apare. Poate dupa ce trece canicula. Ideea e ca in mare, se anunta liniste la orizont. Cer senin, vantul se inregistreaza in limitele tacerii, doar un norisor se incapataneaza sa acopere partial o raza de soare. Caldura mare monser... pe toate planurile.

Aviz tuturor mireselor din zona balcanica, e perioada de scurtcircuitat neuronii!

Mai deunazi imi incercam si eu norocul in zona deslusirii misterelor comportamentale umane, pe timp de stres. Azi deja sunt pe val... Pai da, ca stiu eu, de pe cand faceam luciu la scaune prin biblioteca universitatii, ca s-a dovedit stiintific ca exista o corelatie intre stres si caldura. Si daca tot exista corelatia asta, ar mai putea aparea una, intre stres si capacitatea de interactiune umana. Ca doar am experimentat-o eu, in perioada nuntii.

M-am oferit voluntar... ca nu am stiut in ce ma bag. Bine, eram cu siguranta in esantionul experiment, ca restul invitatilor sau al furnizorilor cam s-au inghesuit sa fie in esantionul de control. Ala, in care de obicei nu intervin modificari. Faza cea mai tare e ca, abia acum, dupa 2 saptamani de la incheierea experimentului, imi revin si eu, ca voluntar, si imi aduc aminte in ce esantion am fost, ce variabile au fost introduse si care au fost coordonatorii experimentului. Eu una, pe final, m-am lasat dusa de evenimentele derulate ca am si uitat ca sunt un pion. Am uitat de liste, de planificari, de dorinte, de situatii ideale si am facut compromisul cu timpul si ceilalti aflati in joc.

Si pentru ca am ajuns in situatia de recapitulare a ceea ce a fost, prin ce am trecut, cele mai cele momente si rezultatele experimentului, vreau sa zic din nou, sus si tare, celor care m-au apostrofat atata timp (si sigur o vor mai face) urmatoarea chestie: degeaba esti educat si instruit intr-un domeniu, ca pana la urma, conditiile contextuale te conduc sa actionezi si sa te comporti intr-un anume fel.

Adicatelea, va rog sa nu va cramponati, oameni buni, ca am diploma de psiholog, si ca, vezi doamne, asta inseamna automat ca trebuie sa ma si comport ca atare in anumite situatii. Inainte de toate sunt si eu om si am dreptul sa ma port in consecinta cu situatia in care sunt pusa, imi permit sa ma las influentata de tot felul de conditii variabile (de la nevoi primare pana la cele superioare), ba chiar si de mofturi infantile sau de incapatanare, pentru ca vreau sa cred ca sunt libera sa ma comport asa cum cred eu ca e mai bine la ora respectiva.

Vorba vorbii din popor: Fa ce zice popa, nu ce face el!

Pana si sotul meu drag imi reprosa in trecut, in variate ocazii, ca degeaba sunt psiholog, ca nu stiu cum sa ma port in anumite situatii. Ei bine, da, sunt un prost psiholog cand vine vorba de mine, de familia mea sau de oameni de care ma leaga fire afective invizibile, intime, care s-au consolidat in timp.

Trecand peste vorbaraia de dinainte, tin sa spun, ca de pe urma experimentului ''nunta'' am ajuns, nu numai sa ma bucur pana la lacrimi, dar si sa imi ling anumite rani si sa ma gandesc cu regret la neuronii care mi-au murit in razboiul nervilor si al stresului planificarii.

Gandind retrospectiv, nu stiu cand, dar la un moment dat, s-a rupt lesa care ma tinea priponita, cuminte, in curtea politetii, a bunului simt, a calmului si a ratiunii cu care am inceput sa pun la cale nunta noastra.

Cei care m-au prins in timpul cruciadei mesei de nunta (cu tot ce implica meniul) m-au vazut si in alte ipostaze, mai placute decat cele la care se asteptau probabil. Dar multi nu stiu de fapt care sunt substraturile starilor mele de atunci, tocmai de aceea probabil ca le-au pus pe seama unei lipse de respect fata de ei, sau a rautatii.

Am declarat in cateva randuri, tot pe acest blog, ca mi-e teama sa nu devin o ''bridezilla'' autohtona. Ba chiar, la un moment dat am simtit cum pielea fina mi se transforma intr-o platosa de solzi, iar dintii si unghiile mi se ascut cat mai tare ca sa pot si eu sa musc sau sa zgarii cand ma voi simti atacata din toate partile. Am glumit in nenumarate randuri ca sunt o stiuca sau un alt peste pradator, m-am autoironizat pana la sange, ca sa permit interlocutorilor mei sa ma accepte cu toate cate imi veneau pe gura. Si slava domnului, m-am abtinut cat am putut. Uneori insa, nu am mai rezistat si am lovit cu coada, lasand urme adanci pe spatele celor din jurul meu.

Trecand si peste faza cu incercarea mea de a ma disculpa de anumite comportamente sau fraze taioase, pot sa recunosc (nu tocmai mandra) dar macar ca un adult, ca da, am gresit si ca am spus poate unele lucruri care altora nu le-a picat bine. Si poate ca altii m-au vazut ca un mic (sau mare) dictator, de vreme ce am aflat ca lucrurile nu mergeau pe calea pe care o vedeam eu ca fiind fireasca, pentru bunul mers al nuntii.

Dar ma bucur nespus, ca toate astea sunt adevarate, pentru ca macar am trecut prin ele, mi le aduc aminte pentru ca le-am trait la intensitate maxima si stiu ca am participat cu solz si neuron la tot ceea ce am reusit sa fac pentru ziua cea mare.

Iar pe aceia care vor sa ma condamne, chiar si in gand, pentru micile scapari de comportament, ii rog sa se uite in oglinda si sa recunoasca doar in intimitate, sincer, cum s-ar fi descurcat in conditiile in care ar fi fost pusi in situatia de a-si fi ''wedding planner'', cu tot ce implica asta, cu un buget de criza, pentru o nunta in deplasare. Si, dupa ce termina sa isi deruleze mintal lista cu lucruri de facut, sa isi mai puna in carca, si suturile si pumnii primiti permanent in bot, timp de un an, vizavi de ideile mai tineresti, neconventionale sau netraditionale legate de nunta dorita.

Si dupa ce termina si asta, ii rog sa se gandeasca la nopti nedormite de pe urma gandurilor, la oboseala fizica provocata de la zeci de drumuri prin magazine si piete, cautand cele mai bune oferte si cele mai de seama produse, pentru ca totul sa iasa bine.

Si daca tot nu le vine sa creada, ei bine, poate sa afle ca in ziua nuntii, mirele si mireasa, au carat cot la cot din piata, lazi cu zeci de kilograme de fructe ca sa fie proaspete si sa arate bine pe masa, au cautat legume care sa arate bine in paharele de martini de pe mese si s-au tinut tare pana in ultima clipa chiar inainte de plecarea la cununia civila, desi poate atunci, ar fi vrut sa stea cu burta la soare, pe muzica de Bach.

Da, miresele care au trecut prin asta stiu despre ce vorbesc. Si le dau dreptate cand spun ca nu ai timp sa mananci in ziua nuntii. Eu as spune ca nu ai timp nici sa gandesti prea mult. Trebuie sa actionezi conform celei mai bune decizii pe care o poti lua pe moment.

O prietena mi-a spus azi ca nu e normal ca in ziua nuntii, cei doi miri sa se ocupe de treburi de gen cumparaturi si carat chestii pentru receptie. Ca lucrurile astea trebuiau sa le faca altii. Da, de acord, dar care altii? Cand nu are cine sa le faca, le faci chiar tu. Ca doar am vrut o nunta cu tenta DIY(do it yourself). Asa, ca mare grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa ti se intample.

Nu vreau sa trec cu vederea nici pe aceia dintre membrii familiei sau din cercul de prieteni, care au pus umarul si sudoarea, ca sa contribuie la intregirea puzzle-ului nuntii noastre, cat mai aproape de ce ne-am dorit noi intial. Cei care nu s-au sfiit nici in ziua nuntii, sa renunte poate la un dus in liniste si la un masaj facial de dinainte de cununia civila, ca sa ma ajute la toate nebuniile care trebuiau facute in timp util, ca lucrurile sa fie aranjate pentru invitati. Cu ocazia asta, le multumesc mult mult de tot, ca m-au suportat si ca nu au plecat de langa mine cand poate nu am fost prea prietenoasa si am taiat aerul cu o comanda acida.

Cei care nu au inteles, nu au putut concepe sau nu m-au mai putut accepta pentru ca nu m-au recunoscut, imi pare rau sa le zic ca mai mult nu am putut face atunci. Asta am fost ca mireasa si m-as bucura sa ma luati ca atare. Lasati grijile, supararile si toate necazurile pricinuite de o mireasa nervoasa si obosita, si candva perfectionista, pentru ca ea s-ar bucura mai mult daca ar sti ca sunteti gata sa pastrati in memorie numai amintirile placute.

Deci, hai sa fumam pipa pacii!

Daca tot nu am avut parte la nunta de ea...

S-a dus si musonul burlaciei

Am tot amanat sa scriu cele ce s-au intamplat in ultimele doua saptamani, ba din motive de lipsa de net, ba din lipsa de timp, ba de oboseala... asa ca uite ca am ramas cu restante la scris si mentinut relatie vie cu fanii mei, fete si baieti cuminti pe care ii intereseaza ce face o proaspata femeie maritata.

Revenind in trecut, nu vreau sa las nementionata intalnirea de la Timisoara cu fetele mele, burlacite toate, asa ca de dinainte de nunta... sa nu scapam momentul sa facem ceva impreuna, ca daca se poarta la americani, sa fie si la noi, ca suntem moderni doar. Si cum nunta nu am vrut-o traditionala, inchistata in obiceiuri stravechi si care se mentin cu strasnicie chiar si de catre tinerele si modernele mirese ale anului 2010, nici petrecerea asta nu s-a incadrat in cadrele ''obisnuite''.

Trecand peste zvonurile de dinainte... cand stiam ca se va intampla, dar nu stiam ce si cum... am ajuns in ziua cu pricina, pe la 6 seara, acasa, cu domnisoara de onoare ''prima'', dupa o furtuna ca la carte, care ne-a trimis urgent acasa, pe jos, cu vesmintele si incaltarile ude leoarca.
Se simtea in aer o unda de complicitate asa ca in momentul in care am primit primul telefon, de la o burlacita secretoasa, am inceput sa prind din zbor imaginea povestii din seara aia. Rand pe rand, apelurile de la celelalte complice au venit prin eter si uite-asa ne-am strans toate, in bucataria noastra din Timisoara, in jurul mesei, care intre timp se umpluse de dulcegarii de petrecere.



Dupa ce fetele si-au ridicat pana la limita nivelul glicemiei (si banuiesc, ca si al colesterolului, ca erau implicate niste kg bune de inghetata acolo), s-au gandit ca ar fi bine sa faca putina miscare, in speranta de a mai da jos din caloriile acumulate intr-un timp asa de scurt (pana m-am imbracat eu de iesit).


Buun, si dupa ce s-au inghesuit ele pe bancheta din spate a trasurii burlacesti, au inceput a depana amintiri sau derula fantezii cu reprezentantii sexului opus de pe soseaua principala. Am fost semnalizate si de un BGS-ist la post, care flashuia de zor cu farurile cat am poposit la semafor, prilej cu care ne-am dat seama ca la cati feromoni expira pe geam masinuta in care eram noi, nici de mirare ca atrageam instinctual testosteronul mobil sau stationar din trafic.

La urmatorul semafor, am dat si peste colegul nostru de apartament, burlacul blond pe nume Dragos , pe care l-am imortalizat rapid, la volan, in afara orelor de serviciu, deci, mai relaxat si disponibil.

Mai tarziu, in Mall, am purces la sesiunea de shopping viteza, prilej cu care mi-am exersat mersul pe tocuri, neasteptat de bine, avand in vedere ca nu practic sportul asta decat rar, de vreo doua ori pe an, si atunci mai de voie nevoie...de feminitate.


Fetele, si-au pus in valoare talentul de actrite, ca intre burlacite la vreme de distractie, in timp ce mireasa era preocupata cu cumparaturile, pe ultima suta de metri, inainte de schimbarea TVA-ului. Apropos de asta, cea mai faina surpriza am avut-o la intrarea intr-un magazin respectabil de parfumuri, din mall, cand am fost poftite politocos afara, pe motiv de schimbare de TVA, cu cateva minute inainte de ora 22. Norocul lor ca eram cu gandul la nunta si nu la a face reclamatie, ca tare ma mai manca limba sa scot niste blesteme de amenda.

Dar ca sa nu uitam de motivul pentru ca ne imbracasem toate frumos si aveam sufletele inca vesele, am trecut cu vederea incidentul de mai sus, si ne-am trantit poponetele regale in fotoliile de la cinema multiplex, ca sa ne clatim neuronii cu povestile aproape de basm ale prea-depasitelor, de mult apuse burlacite din ''Sex and The City''.

Seara am incheiat-o in liniste, ca ne era cam somn, incolonandu-ne spre casele noastre ca sa nu pierdem orele din somnul de frumusete.


Iar ca o cireasa de pe tortul imaginar mancat in seara aceea, mandra noastra Lore, si-a dat seama pe la 12 noaptea, ca ... implineste 25 ani! LA MULTI AAAAAAANI mandra si sa ne traiesti mult si frumos, asa cum stii tu prea bine!


Si uite-asa, am trecut si de seara burlaciei, cu tam tam si poze cam lomo, ca sa ne aducem aminte, peste ani si ani, ce vise aveam!

Ia-ti mireasa ziua buna... de la NUME, de la muma

Azi in Hunedoara, maine in toata tara! Hai cu capra la fotografiat! Da, mi-au facut poza noua de buletin. Inca nu stiu cum o sa arate, dar sper sa dau cat mai a ... doamna Popovici jr.

A mers repede, si cu completarea cererii si cu plata taxei de 11lei si cu depunerea actelor necesare.

Cei ce nu stiu, le zic eu, ca acuma stiu si eu: te duci frumos in dinti cu certificat de nastere, carte de identitate (asa ciuruita cum e ea, dupa cununia civila), certificat de casatorie si le depui frumos la ghiseul care trebuie. Iti zic ei acolo la care iti trebuie copii xerox (eu le aveam pe toate pregatite ca sa nu mai umblu dupa aia). Daca iti schimbi si domiciliul, atunci il iei si pe proprietarul colibei a carei adresa vrei sa iti apara pe buletin si el inarmat cu carte de identitate. Asta dupa ce iti completeaza pe spatele cererii tale ca e de acord sa te omeneasca cu domiciliu nou si semneaza de fata cu ''organul'' legii ca el e si mai si zice din gura ca sa confirme cele scrise.

Acum nu mai am decat certificat de nastere. Ma simt copil din nou. Si astept cu emotie sa intru in legalitate, ca sotie, ca femeia lui Popovici Adrian. Mai am cateva zile din saptamana asta sa ma obisnuiesc cu ideea numelui si sa imi exersez semnatura dintr-o miscare fluida de pix cu gel. Mai am timp sa ma visez doamna Popovici si sa uit de domnisorie. (Nu ca nu m-ar fi strigat in continuu ''domnisoaaara" cei de la pensiunile pe unde ne-am cazat saptamana trecuta.)

O fi la fel ca atunci cand s-au schimbat regulile de scriere corecta a limbii romane? Sau ca atunci cand ne-au mai taiat niste zerouri la leu...ca sa il faca mai usor de bagat in buzunar? Stiu ca in timp ma voi adapta si o sa uit de numele de ''fata'' si de domiciliul hat departe, la 800 Km de Timisoara.


Dar acum e greu. Pentru ca nu e doar vorba de niste zerouri de taiat sau de niste sedile de pus la niste litere. E vorba de numele meu. De o identitate. De ceea ce voi schimba, ca sa fiu sotie pe deplin. E numele pe care il gaseam scris pocit, pe carti postale vechi, trimise de prietenii parintilor mei, de la Baile Felix. E vorba de numele cu care m-am obisnuit sa ma strige invatatoarea in 1-4, cand facea prezenta la clasa, in fiecare dimineata. E numele pe care il protejam cu ardoare, cand ma visam adolescentin, maritandu-ma cu vreun coleg de liceu aratos, cu ochi verzi sau albastri, ca sa facem copii frumosi. E vorba de numele care mi-a dat bucurie si emotie cand l-am zarit scris ''printre primii'' de pe lista de admisi la psihologie, ca asta insemna ca plec din Braila si ca o sa am si bursa. E numele pe care l-am prezentat politicos pe cartile de vizita in fiecare delegatie in tara, recrutand specialisti pentru clientii nostri.

Acum, il tin in dinti, ca fiind numele cu care m-am nascut, dar care va ramane scris doar in certificatul de nastere, ca o comoara data de ai mei.

E o trecere, pe care o simt, fie mai brusc, fie mai lent, realizand ca sunt ''nevasta'' (ca sa o citez pe raposata mea bunica de la tara). Si ma consolez la gandul ca sunt romanca, europeanca si ca nu trebuie sa sufar, in timpul unui ritual barbar, ca sa mi se cresteze pielea trupului pana la sange, ca sa trec, ca si fetele din unele triburi africane, in randul femeilor casatorite.

In schimb, azi am crestat eu in foaie, cu pixul cu gel, noul meu nume. Si am zambit tamp, fiind inca in dubii cat de usor o sa imi fie sa fac asta zilnic.

Azi la castel, maine la hotel

In cele cateva zile de miere luate pe fuga prin tara, am ajuns azi si la Bucuresti. Am trecut cu bine de tumultul traficului din capitala, cu treceri pe rosu si zgomot asurzitor de toba de esapament, iar cu ajutorul lui Marcel (gps-ul) am poposit si pe la rude. In doua statii de metrou si trei miscari de picior am ajuns sa ne plimbam prin zona veche a capitalei si sa savuram ce inseamna viata de seara a unui oras aglomerat si plin de contraste. Bauturica de seara ne-am luat-o la terasa Smardan, in apropiere de alta unde se canta live, cei de la Proconsul faceau atmosfera cu niste coveruri de melodii celebre, cantate in gura mare, sa strabata vazduhul. Ploaia de vara si somnul ne-a ridicat de pe scaune si ne-a trimis frumos la culcare, ca maine avem cale intoarsa catre meleaguri mai verzi, mai linistite si cu mai putini locuitori pe metru patrat. Hai la somn, ca poate reusesc sa scot si niste poze la vizor.

Borcanul cu pastile de dimineata

Nu se putea sa nu iau eu de dimineata un pumn de pastile, oferit cu generozitate de gazdele noastre de la Bran - pensiunea Popasul Reginei (Maria).

Asadar, ma trezesc frumusel, cum ii sta bine unei sotii care tine la somnul ei de frumusete, dupa ora 9. Imi sun sotul, care evident daduse buzna la parter, in incinta restaurantului, singura locatie unde se prinde bine internetul (ca doar pe semnul Wi -FI gratuit nu scrie si ca la etajul 2 unde suntem noi cazati nu mai bate semnalul). Vine si ma preia galant din camera, ca sa nu vin de una singura la restaurant. Is morocanoasa, asa ca de dimineata si fara nici o idee de ce as vrea sa mananc la micul dejun. Intram in restaurant si ne intampina frumos o domnisoara slaba si iute ca o viespe de munte. Ne citeste din priviri nedumerirea ca nu ne hotaram unde sa ne asezam, ca doar nu mai era nimeni inauntru. In jur, plin de mese goale, aranjate pentru posibili turisti. Dar, din gura domnisoarei viespe, aud ce nu credeam ca o sa imi deranjeze calmul de dimineata: "Haideti aici, ca nu mai am mese libere!" Si ne indruma spre o masa retrasa, chiar langa usa de la bucatarie, acelasi loc unde deunazi manca un ospatar, masa care, judecand dupa hainele din cuierul din spate, pare a fi rezervata personalului acestui restaurant.

Obedienta ca un scolar tras de urechi, ma asez la masa indicata si cu o privire tampa, ma uit in dreapta, in fata si in spate si verific valabilitatea spuselor d-rei. Mesele libere... in mintea mea sunt toate acele mese care nu sunt ocupate sau care nu au vreun semn de rezervat pus strategic pe ele. Avand in vedere ca tot restaurantul era plin de mese goale...libere...fara semne sau turisti galagiosi asezati in fata lor...ma intreb care e logica de ne asezara la colt?

Ma rog... Inghit pastila, asa pe uscat si tac.

Mi se aduce in graba meniul si il ochesc la coltul mesei noastre. Il iau, mai in sila, mai in lipsa de chef, si il verific. Din minunatia de bucate, ma hotarasc rapid sa iau o chifla, niste unt si gem, plus o cana de lapte. Asa simplu, ca de dimineata. Dau comanda si astept.

Dupa un firav minut, mi se aduce pe masa ce NU am cerut (sau ce nu mi-am inchipuit cum ar arata ce am cerut):

- chifla = 4 felii de paine alba, ne prajita;
- untul = o bucata rece de unt, taiat dintr-un pachet mare de 250g (parca vad si imaginea taierii)
- gemul= o chisea plina cu dulceata de visine;
- laptele= o cana cu lapte rece, sec si netentant.

Sa zicem ca am trecut cu vederea peste laptele rece, ca daca era fierbinte ma trimitea urgent la baie, si peste dulceata care era si ea buna, iar untul rece si taiat asa, repede, din frigider, ca pentru o prajitura... m-a lasat si mai rece.
Faza e ca in meniu scria mare si negru pe alb: CHIFLA. Si chiar am crezut asta. Am fantezat un pic la ideea de a taia chifla in doua si a o unge cu unt si gem. Sau ..nu mai stiu ce. Dar la vederea feliilor de paine, asa aruncate parsiv in cos, parca mi s-a taiat un pic cheful de mic dejun. Adica 5 felii de paine echivaleaza cu o chifla, mai nou?

Nu am ce face si intreb: ''da chifla unde e?''
Vine si raspunsul iute: ''nu am mai apucat sa schimbam meniul... si a ramas asa.''

Asa, si?

Ma ambitionez rautacios si incerc sa refac o chifla din cele 5 felii de paine aduse. Nu reusesc. Mai ales ca Adrian ma opreste ca un tata binevoitor, in incercarea de a nu ne face amandoi de rusine. Eh, asta-i buna! Eu sunt clientul si feliile sunt ale mele, deci pot sa fac ce vreau cu ele. Chiar si sa construiesc o coliba- chifla, daca poftesc.

Dar, din nou, ma cumintesc, inghit a doua pastila si ma conformez... ungand, pardon, spargand felia de paine cu lama cutitului, de care era lipita o bucatica de unt.

Aud din departare pe madam receptionera... ''cum ati dormit azi noapte?'' (noi: ''aa...bine'') si apoi tot ea completand... ''ati auzit tramvaiul?'' Ramanem amandoi cu gura cascata si imi zic ca asta e o alta pastila. De tampit lumea.

In timp ce mananc, in jurul nostru e forfota... Personalul restaurantului pare in mare graba sa aranjeze sala. Intreb tamp: da cat e ceasu? Trebuie sa plecam? Si acum simt in spate curentul de la fuga lor prin sala... Acum matura. Tot cu noi aici, doar ca eu am terminat de mancat.

Si... am terminat si cu pensiunea asta. Plecam de aici. AZI! Nu de alta, dar nu mai vreau si alte pastile.

La trei zile dupa...

Suntem in Sibiu, rupti de oboseala... intr-o incercare de a ne rupe de nebunia orasului, de oamenii care ne aduc aminte de planificari, furnizori, tacamuri, costume de gala, flori, tort, invitatii, ce mai... de tot ce e legat de nunta.

Este prima zi de dupa nunta cand apuc sa deschid laptopul si sa intru pe net, sa scriu, sa imi verific mailul si sa raspund la mesaje. E aproape 10 seara si simt cum mi se inchid ochii. Dar am zis ca nu mai vreau sa mai treaca o zi fara sa scriu ceva, ca ma simt prea vinovata ca nu ma tin de pastrat amintirile vii, legate de evenimentul ce ne leaga pe amandoi, pe mine si Adrian.

Zilele trecute le-am lasat in urma si acum incerc sa imi trag rasuflarea, sa gasesc modalitati de relaxare si sa imi amintesc prin ce am trecut.

Ma tot uit la inelarul mainii stangi si imi admir sau aranjez verigheta, ca sa imi confirm si mai tare ca s-a intamplat de-adevaratelea.

Am adunat o multime de emotii (pozitive dar si negative), m-am straduit sa coordonez cat mai bine totul, dar in ultimele zile dinainte de nunta ajunsesem sa ma simt sfarsita, aproape ca nu mai imi pasa atat de tare daca iesea totul ca la carte sau nu... Am ajuns sa fac compromisuri de dragul linistii si a calmului din sufletul meu. Acum e bine. A trecut. Am facut-o si pe asta.

Noi suntem multumiti, speram ca si invitatii nostri au fost sinceri cand ne-au dat feedback-urile lor la plecare. Stim amandoi pe unde am mai gresit, stim care ne-au fost punctele slabe din organizare si ce am fi facut altfel, dar acum, nu mai are sens sa ne gandim la asta.

Gandind retrospectiv, le dau dreptate fostelor mirese care, fie direct, fie indirect, mi-au transmis ca la nunta ta nu ai timp nici sa mananci. Inainte eram contrariata de aspectul asta. Acum insa, de abia astept sa primim fotografiile de la Eugen, ca poate asa o sa imi dau seama cat de bine sau de rau a fost. La cat de tare m-am agitat cu bufetul suedez, cu decorurile de sala, cu tortul si pasii de dans, imi dau seama ca acum, am doar vagi amintiri legate de toate astea.

Stiu doar ca am umblat mult (atat pe jos, cat si cu masina) si am salutat/pupat atata lume ca nici nu mi-i mai aduc aminte pe toti cei care au fost alaturi de noi. Mi-au ramas doar gandurile bune transmise la plecare, florile primite la cununia civila, imaginea zambetelor si a figurilor de dans, glumele, cererile speciale si durerea de picioare.

Vreau doar sa ma odihnesc si maine sa ma pot bucura de primele noastre zile ca sot si sotie. Sa pot realiza cumva treaba asta. Sa o pot simti pana in ultima cutiuta acunsa a mintii mele. Trebuie sa imi incarc bateriile si sa pot redeveni eu, cea de dinainte, doar cu numele schimbat si cu o bijuterie in plus la deget.

Mai multe, in zilele ce urmeaza...