De la o vreme parca lumea in care ma invart este populata sau inconjurata de parinti, viitori parinti si cupluri care isi doresc sa devina parinti...
Azi, ca un facut, am tot dat peste documentare sau filme cu si despre copii. Ce dumnezeu se intampla? Sa o iau ca pe un semn...sau ce?
Recunosc ca inca din pruncie am fost speriata de ideea de a avea copii, inca de cand am aflat ca eu am fost un copil prea dorit si am venit cu greu pe lume, din cauza unor complicatii medicale avute de mama. Mi-am tot zis ca asta e un subiect indepartat de mine si ca va veni si timpul pentru asta... candva. Trebuie intai sa ma concentrez pe facultate si invatat. Apoi, trebuie sa ma concentrez pe o cariera intr-un domeniu anume. Apoi ca ar fi timpul sa fac bine sa am o relatie stabila, sa imi gasesc perechea. Si acum, cand toate astea au fost bifate de pe lista mintala de obiective de viata, ma vad blocata in fata urmatorului. Acela care m-a speriat si pe care l-am tot evitat... dar acum parca se tot inchide cercul in jurul meu... si parca nu as mai avea scapare. Ca si cum toate celelalte motive care m-au ajutat sa evit subiectul, s-au epuizat sau au disparut.
Am tot incercat sa rad de subiectul asta, sa fac bascalie, spunandu-le proaspetilor parinti cu care vorbeam ca le doresc mult succes, razand plin de subanteles intr-un colt al gurii. Ba am incercat sa ma conving si sa compar bebelusii in primii lor ani de viata cu niste ''rame'' si din cauza asta nu pot impartasi dragalasenia sau afectiunea pe care o simt parintii lor. Imi aduc aminte ca primul moment cand am fost confruntata cu situatia de a tine in brate un bebelus m-am blocat atat de tare ca mi s-au incordat toti muschii corpului. Eram la lucru, in primii mei ani de munca si o colega si prietena draga, in prezent mama a doi copii reusiti, mi-a zis cu blandete si intelegere ''nu te ingrijora, sunt sigura ca vei fi o mama buna (cand va veni timpul).''
Si am ramas cu imaginea mea incremenita pe un birou, tinand in brate mecanic, copilasul colegului de birou, asteptand cu nerabdare sa fiu scapata de aceasta corvoada...
De atunci ma tot tortureaza senzatia aia de paralizie si am tot incercat sa fiu un observator de la distanta al fenomenului ''bebelusi si parinti in actiune''. Exact ca atunci cand vrei sa inveti mai multe despre vietuitoare minuscule si decizi sa iti cumperi o ferma de furnici ca sa te poti holba la ele ori de cate ori simti nevoia, poate poate le intelegi comportamentul si menirea pe lumea asta.
Si pana la urma, de ce vor oamenii sa faca copii?
Intr-o vreme era imperios necesar sa ai mostenitori ca sa asiguri forta de munca si dominatia tribului. Mai apoi, ca sa poti sa transmiti mostenirea numelui si a averii. Apoi treaba asta cu inmultit forta de munca a mai scazut in intensitate in unele zone ale globului si s-a ajuns in prezent, in zonele urbane, ca parintii sa isi doreasca mostenitori poate doar si pentru motivul de a se simti impliniti sufleteste, de a lasa in urma ceva din ADN-ul lor pretios, sau ca sa isi intregeasca familia, dupa casatorie si sa poata sa transmita mai departe invataturile lor si sa spere ca poate progeniturile lor vor conduce lumea. Egoism, vanitate sau doar dragoste...
Deci in prezent, in lumea mea si dupa mintea mea, copiii sunt acel lucru care ii mai lipseste unei familii pentru ca aceasta sa fie completa, iar parintii sa se simta impliniti. Dar ca acest lucru sa se intample - parintii sa fie impliniti si familia fericita - ar trebui ca toate celelalte conditii sa fie indeplinite: o casa spatioasa, eventual cu curte, bani pusi deoparte pentru tot felul de cheltuieli (incepand cu ingrijirea mamei si a noului nascut pana la haine, mancare, educatie si sanatate), masina cu care sa te poti deplasa in diverse locatii ale marelui oras si cunostinte la care poti sa apelezi pentru orice informatie sau favoruri in situatii limita. Ca daca nu ai spatiu, te simti inghesuit, daca nu ai masina te apuca nervii, iar daca nu ai bani, ce mai, iti vine sa iti iei campii si sa devii sclav pe plantatie ca sa poti sa te descurci cu toate.
Imi vin in cap o multime de idei pe tema asta, dar cred ca mai bine o scurtez ca sa o nu o iau razna si sa scriu o prelegere despre decizia de a face un copil in Romania si daca iei aceasta decizie, ce implicatii vin de aici (fie ai bani de la parinti bogati, fie de la parinti plecati in strainatate la munca, fie esti tu un vrednic muncitor cu un job full-time si vreo 4 colaborari din care sa iti scoti banii ca sa iti intretii familia si totodata esti un prizonier pe viata al bancilor care iti ofera credite pentru orice ai nevoie).
Pe de alta parte, parintii care sunt deja trecuti prin furcile caudine mi-a putea da peste nas acuma spunandu-mi ca de fapt ar trebui sa ma las purtata de vant si sa imi indepartez fricile inutile vizavi de subiectul asta. Ca poate daca imi impun de la inceput sa fiu speriata de bombe o sa ajung sa imi imprim un comportament ezitant, nevrotic si cu tendinte paranoide si cand voi fi mama... si de acolo inevitabil voi transmite o parte din energia mea negativa copilului nostru. Ca daca toti parintii ar fi fost atat de stresati si tematori ca mine, multi dintre noi nu ar mai fi existat acum, aici.
Ma gandesc acum la toate mamele care au nascut la tara in fan sau pe camp, la munca, la toate familiile care si-au crescut copiii cu dragoste si cu mamaliga, cu caldura sufletului si cu hainute de imprumut, cu jucarii improvizate din panusi de porumb si crengi de mar.
E firesc ca orice parinte sa isi doreasca pentru copiii sai tot ce e mai bun in acel moment disponibil si posibil, si e si mai tipic ca parintii sa isi doreasca pentru copiii lor sa fie cei mai buni la invatatura, cei mai frumosi din cartier, cei mai destepti din grupa lor, cei mai cuminti de pe strada, cei mai talentati la cantat la pian sau la calcule matematice complicate, cei mai potriviti pentru meserii banoase sau cei mai populari intr-un domeniu de activitate. Dar e si periculos atunci cand parintii vor ca progeniturile lor sa aiba calitatile, talentul si capacitatea de a invata pe care ei, parintii nu le-au avut sau nu au prins ocazia sa le puna in aplicare, la viata lor. Tot ei parintii, isi doresc, fatis sau pe ascuns, ca mostenitorii lor sa poata sa indeplineasca dorintele si spulbere toate frustrarile acumulate intr-o viata de om sau de parinte.
Trecand peste toate cele de mai sus, ce ma enerveaza foarte tare sunt toate acele presiuni sociale care vin in viata omului la un moment dat, fiindu-i impus sa aiba copii. Ca e timpul, ca e normal, ca ar cam fi cazul, ca asa trebuie, iar daca nu, atunci de ce, care e problema...?
Si ajung, ca acum, sa ma gandesc ca va veni timpul sa imi asum si mai multe responsabilitati, ca adult si ca membru al familiei. Si atunci ma apuca iar panica, la gandul ca nu voi mai avea libertatea de acum si timpul liber... Si imi zic, fir-ar, hai sa mai las un an sa treaca si vom mai vedea...
Ca morala, pentru cei ca mine, mi-a venit acum in minte o faza celebra dintr-un film (al carui titlu nu mi-l mai aduc aminte) si care stipula ideea conform careia un cuplu care a tot amanat momentul de a face un copil din varii motive, a ajuns sa nu mai poata face copii, pentru ca era prea tarziu fiziologic pentru amandoi...
