E seara, liniste, intuneric pe aleea din spatele blocului si drumul umed de la ploaia de peste zi. Ma intorc acasa dupa o zi plina la lucru, incarcata cu mancarea pisicilor pe doua saptamani si cu frustrarile lipsei de comunicare eficienta din cadrul multinationalei in care lucrez. Merg cu pasi repezi, ca sa ajung mai repede acasa, acolo unde simt ca e oaza mea de lumina, liniste, caldura si pace. E locul unde ma regasesc, ma refac si ma redresez. Si stiu ca o sa fie din nou bine.
Privesc instinctiv catre etajul 3 spre geamurile noastre. Intreg apartamentul e inundat intr-un intuneric adanc, ceea ce m face sa ma intristez: sunt singura si in seara asta. Parca nici nu imi mai vine sa imi continui ritmul alert al pasilor catre usa de la intrare in bloc.
El nu e acasa.
Si e toamna.
Prietenele pe care le-am sunat inainte sa plec de la birou nu au raspuns la telefon.
As fi vrut sa imi fac planuri de iesit in oras la baut, dar nici asta nu imi iese azi.
Deci alta optiune nu aveam, decat sa confrunt singuratatea apartamentului nostru, care pare si mai mare si mai gol cand el nu e aici.
Nici pisicile care ma asteapta bucuroase si curioase la usa, ca in fiecare seara, nu mi se par o consolare demna de luat in serios.
Ma tot gandesc cum reusesc sa supravietuiasca acele cupluri care au relatii de ''la distanta'', cand eu, nu rezist sa suport lipsa lui nici macar pentru o zi, pentru o saptamana, daramite pentru luni de zile.
Nu stiu altii cum sunt in relatiile lor, dar eu sunt cu siguranta un partener care are nevoie de prezenta perechii mele in relatie. Acum si aici. Sa stiu ca ne implicam impreuna in aceeasi masura, ca participam cu trup si suflet la discutii, atitudini sau decizii.
Nu stiu cum accepta si rezista relatia de cuplu sotiile de marinari de cursa lunga sau de militari activi. Mi se par niste eroine sau poate niste femei care sunt atat de impacate cu soarta pe care si-au decis-o incat uneori se amagesc ca asa trebuie sa fie normal.
Dand la o parte siropurile si romantismele, eu chiar simt ca, la fel ca si casa, si sufletul meu e mai gol cand el nu e aici. Oricat de tare ar urla muzica in difuzoare sau o emisiune TV, pisicile in cor miorlait, tot imi suna a gol apartamentul. Asa o fi cand treci impreuna cu partenerul prin bune si rele, prin tot felul de experiente de viata, si te trezesti asa brusc, ca nu il mai ai langa tine, cum esti obisnuita sa fie.
O fi toamna de vina. O fi nebunia de la lucru. O fi astenia de toamna (in varianta prelungita). Dar eu simt singuratatea asta ca o chestie nu tocmai buna. Simt goliciune inauntru. De parca ar lipsi ceva. Si stiu si ce lipseste. Omul cu care sa razi, sa improvizezi situatii amuzante, cu care sa aplanezi momente tensionate, la care sa te descarci cand simti ca explodezi sau caruia sa i te confesezi cand ai un mare secret care te apasa.
Nu vreau sa fiu luata in ras ca as fi dependenta de un barbat, de o relatie, dar independenta mea de femeie adulta maritata si cu o slujba corporatista nu are nimic de-a face cu ceea ce simt acum. Pur si simplu ii simt lipsa. Si basta.
Era o vreme cand de abia asteptam sa isi evapore prezenta din camera de camin pe care o imparteam cu alti studenti ca noi, ca sa ii monopolizez calculatorul. Ca asa puteam sa ascult muzica pe care o vroiam eu, sau puteam juca neintrerupta jocurile pe care le doream eu, sau puteam viziona filmul la care visam cu saptamanile. Asa era atunci...
Acum, am trecut de etapa aia materialista/egoista si as vrea doar sa il am aici, pentru mine, ca sa imi aduca zambete doar prin simpla lui prezenta.
De fiecare data cand pleaca in deplasare simt chestiile astea. Si ma apasa. Si ca o necunoscuta pe care nu o pot controla, cand il vad ca urca in trenul care il duce intr-o locatie noua, pentru inca o saptamana, ne luam ramas bun si ne spunem dulcegarii frumoase ... ma intorc spre iesirea din gara rapid ca sa nu imi las lacrimile sa ma tradeze. Nu vreau sa par penibila in fata celorlati oameni care tranziteaza gara pentru motive diferite. Si ma imbarbatez ca si de data asta, e doar pentru o saptamana. Care va trece usor... ca doar trei sferturi din zi sunt la lucru. Si asta ma face sa uit de linistea de acasa.
Nu stiu altii cum sunt, dar mie mi-e dor.
Mi-e dor din nou de noi doi, amandoi, impreuna aici.
Privesc instinctiv catre etajul 3 spre geamurile noastre. Intreg apartamentul e inundat intr-un intuneric adanc, ceea ce m face sa ma intristez: sunt singura si in seara asta. Parca nici nu imi mai vine sa imi continui ritmul alert al pasilor catre usa de la intrare in bloc.
El nu e acasa.
Si e toamna.
Prietenele pe care le-am sunat inainte sa plec de la birou nu au raspuns la telefon.
As fi vrut sa imi fac planuri de iesit in oras la baut, dar nici asta nu imi iese azi.
Deci alta optiune nu aveam, decat sa confrunt singuratatea apartamentului nostru, care pare si mai mare si mai gol cand el nu e aici.
Nici pisicile care ma asteapta bucuroase si curioase la usa, ca in fiecare seara, nu mi se par o consolare demna de luat in serios.
Ma tot gandesc cum reusesc sa supravietuiasca acele cupluri care au relatii de ''la distanta'', cand eu, nu rezist sa suport lipsa lui nici macar pentru o zi, pentru o saptamana, daramite pentru luni de zile.
Nu stiu altii cum sunt in relatiile lor, dar eu sunt cu siguranta un partener care are nevoie de prezenta perechii mele in relatie. Acum si aici. Sa stiu ca ne implicam impreuna in aceeasi masura, ca participam cu trup si suflet la discutii, atitudini sau decizii.
Nu stiu cum accepta si rezista relatia de cuplu sotiile de marinari de cursa lunga sau de militari activi. Mi se par niste eroine sau poate niste femei care sunt atat de impacate cu soarta pe care si-au decis-o incat uneori se amagesc ca asa trebuie sa fie normal.
Dand la o parte siropurile si romantismele, eu chiar simt ca, la fel ca si casa, si sufletul meu e mai gol cand el nu e aici. Oricat de tare ar urla muzica in difuzoare sau o emisiune TV, pisicile in cor miorlait, tot imi suna a gol apartamentul. Asa o fi cand treci impreuna cu partenerul prin bune si rele, prin tot felul de experiente de viata, si te trezesti asa brusc, ca nu il mai ai langa tine, cum esti obisnuita sa fie.
O fi toamna de vina. O fi nebunia de la lucru. O fi astenia de toamna (in varianta prelungita). Dar eu simt singuratatea asta ca o chestie nu tocmai buna. Simt goliciune inauntru. De parca ar lipsi ceva. Si stiu si ce lipseste. Omul cu care sa razi, sa improvizezi situatii amuzante, cu care sa aplanezi momente tensionate, la care sa te descarci cand simti ca explodezi sau caruia sa i te confesezi cand ai un mare secret care te apasa.
Nu vreau sa fiu luata in ras ca as fi dependenta de un barbat, de o relatie, dar independenta mea de femeie adulta maritata si cu o slujba corporatista nu are nimic de-a face cu ceea ce simt acum. Pur si simplu ii simt lipsa. Si basta.
Era o vreme cand de abia asteptam sa isi evapore prezenta din camera de camin pe care o imparteam cu alti studenti ca noi, ca sa ii monopolizez calculatorul. Ca asa puteam sa ascult muzica pe care o vroiam eu, sau puteam juca neintrerupta jocurile pe care le doream eu, sau puteam viziona filmul la care visam cu saptamanile. Asa era atunci...
Acum, am trecut de etapa aia materialista/egoista si as vrea doar sa il am aici, pentru mine, ca sa imi aduca zambete doar prin simpla lui prezenta.
De fiecare data cand pleaca in deplasare simt chestiile astea. Si ma apasa. Si ca o necunoscuta pe care nu o pot controla, cand il vad ca urca in trenul care il duce intr-o locatie noua, pentru inca o saptamana, ne luam ramas bun si ne spunem dulcegarii frumoase ... ma intorc spre iesirea din gara rapid ca sa nu imi las lacrimile sa ma tradeze. Nu vreau sa par penibila in fata celorlati oameni care tranziteaza gara pentru motive diferite. Si ma imbarbatez ca si de data asta, e doar pentru o saptamana. Care va trece usor... ca doar trei sferturi din zi sunt la lucru. Si asta ma face sa uit de linistea de acasa.
Nu stiu altii cum sunt, dar mie mi-e dor.
Mi-e dor din nou de noi doi, amandoi, impreuna aici.
