(2) 3 boabe intr-o pastaie

Mi-a dat mult de gandit

2012-01-15T14:53:00.000+02:00

Pentru ca din 2 vom fi 3

2012-01-12T21:19:00.007+02:00

Ma tot chinui de ceva vreme sa scot ceva inteligibil din mine legat de sarcina si de experientele total noi prin care trec. Dar parca de cate ori incercam sa deschid pagina de blog si sa incep sa scriu, mereu ma blocam. Asa ca am tot asteptat momentul potrivit. Si uite-asa, am preferat sa astept, si sa citesc, in schimb, despre experientele altor mame in devenire, traind si impartasind prin cuvinte emotii, trairi, frici si nedumeriri. Au trecu deja 4 luni jumatate si parca am si uitat primele emotii, dupa confirmarea celor 3 teste barza si a primului ecograf, cand parca totul se intampla in vis.

Acum nu mai e vis faptul ca m-am umflat ca un balon, ba uneori rad ca maine poimaine o sa ajung la lucru prin propulsie proprie, ca ma simt ca un Zepellin. Rotunjimile de astazi nu mai amintesc nicicum de formele de clepsidra de altadata ale corpului meu. Imi tot fac poze, mai in gluma, mai in serios, imbarbatandu-ma ca este o etapa fireasca din viata mea si asta o sa treaca usor, (sau poate mai greu), si o sa revin la dimensiunile mele de alta-data.

Si ca sa fie setul complet, parca toata lumea mea se invarte in jurul rotundului. Sacul vitelin care la inceput nu era perfect, a ajuns sa ne ofere emotii greu de explicat in cuvinte atunci cand, dupa un tratament hormonal, a ajuns sa fie rotund rotund, asa cum scrie la carte, atunci cand ecografia din saptamana a 6-a spre a 7-a arata asa cum ne-am fi dorit, si noi doi si medicul specialist.

Apoi rotund e buricul meu care deja parca tipa sa iasa din cochilia in care a fost inchis atata vreme. Si tot rotund e cercul pe care il vad zilnic la buza paharului sau a canii cu care ma straduiesc sa beau apa, atat de mult dorita apa, care sa imi hidrateze corpul si minunea din pantec.

Rotunde si umede mi-s pupilele cand citesc articole despre copii sau mame cu feti care, din cauza problemelor medicale, au fost asteptati cu emotii pe lumea asta. La fel de rotunde sunt si pastilele pe care trebuie sa mi le pun cuminte sub limba ca sa imi linistesc spasmele musculare si crampele care survin de aici.

Rotunda e lumea noastra, pentru ca formam un tot unitar, un 3 perfect, prin simbolistica sa si finalitate: dragoste.

Vazute la altii, incercate si de noi, de sarbatori

2012-01-11T15:38:00.003+02:00

Heartbeat

2011-11-18T16:02:00.005+02:00

Dupa un an si ceva...

2011-09-02T11:21:00.006+03:00

L-am ales pe Eugen Calota ca si fotograful nostru de nunta, pentru ca din start, din selectia de fotografi gasiti prin intermediul internetului, el singur m-a impresionat prin politete, comunicarea relaxata si totodata manierata, profesionalism si flexibilitatea fata de cerintele noastre ca si clienti.

Mi-a confirmat aceste lucruri si cand ne-am intalnit face to face cu el pentru a ne cunoaste mai bine si pentru a hotari de comun acord care ne sunt pasiunile, ce firi suntem si cum ne-am putea regasi mai bine prin imaginile captate prin obiectivul sau.

Nu am crezut vreodata ca pot trai emotii atat de intense vizualizand imaginile cu noi, familia , prietenii si cunoscutii nostri care ne-au fost alaturi in ziua nuntii, dar abia dupa ce a trecut nebunia, mi-am dat seama cum a fost. Si faptul ca mi-au dat lacrimile uitandu-ma din nou la ce a fost, cred ca spune multe despre calitatea celui care a stiut cand sa surprinda anumite instantanee, si sa le redea electronic, ca sa ne incante pe noi toti, cei care le-au vazut.

Ii multumesc enorm pentru indarjirea si sfaturile date atunci cand am avut emotii sau eram incarcata negativ in ziua nuntii, amintindu-mi ca fotografiile vor rezista peste ani si doar pe acelea le voi avea ca marturii clare pentru o zi atat de speciala. Si atunci, m-am convins ca trebuie sa uit de tot si sa ZAMBESC. Si a functionat.

Si pentru ca o imagine face mai mult decat o mie de cuvinte...

Despre casnicie si alte cazne....

2011-01-14T12:49:00.002+02:00

Casnicie haine grele...sau cum era vorba aia...? Ce mai conteaza?
Ideea e ca imi dau seama, cu cat trec anii, ca oricate experiente de viata ai avea si oricate diplome, oricate slujbe prin companii importante si indiferent cati bani ai avea in cont, nimic nu te pregateste pentru experienta unica si uneori tulburatoare a casniciei- adica a traiului oficial in comun cu un partener de viata, in fiecare zi.

Ar trebui sa se inventeze niste cursuri speciale si separate pentru fete si baieti, la o anumita varsta, care sa ne pregateasca pentru viata si traiul in comun, care sa ne povesteasca despre regulile de urmat intr-o relatie, acele DA-uri si NU-uri pe care sa le avem in vedere atunci cand ne hotaram sa ne facem oameni seriosi, "la casa noastra".

Nu stiu altii cum sunt, dar eu clar nu m-am nascut invatata. Si mereu am impresia ca trebuie sa invat inca o tona de lucruri despre cum ar trebui sa ma comport si ce ar trebui sa stiu pe viitor despre convietuirea in comun, alaturi de cel pe care l-am ales sa imi fie partener de viata, pentru totdeauna.

Stiu doar ca e greu...

As vrea sa existe niste retete de fericire in cuplu sau niste reguli de luat aminte care sa ne fie implantate undeva la nivelul creierului, care sa ne reaminteasca mereu ce sa facem si cum sa actionam si sa fim in stare sa invatam din greseli si sa evoluam...si ...si...si un lung sir de SI-uri.

Mie una cateodata imi vine sa imi fac o bocceluta si sa imi iau lumea in cap. Sa ma iau cu bune si rele, si sa plec unde vad cu ochii, cat mai departe de al meu barbat. Pentru ca nu il inteleg, pentru ca nu ma intelege, sau pentru ca avem impresia asta unul despre altul, de unde si anumite diferente de opinie, nervi si mini-certuri, mini-crize de personalitate, depresie(din partea lui) si plansete(din partea mea).

Imi iubesc omul si iubesc anii pe care i-am depasit si prezentul pe care ni l-am creat impreuna. Dar uneori simt ca se umple paharul si am nevoie sa revin la origini. Acolo unde nu eram decat eu cu mine si cu nebunia mea. Si in singuratatea mea sa ma regasesc din nou cu pasiunile mele, cu dorintele mele (pe care le puteam aduce in realitate prin vointa proprie) si cu nebuniile si piticii mei intelesi sau neintelesi. Dar macar stiam ca eu sunt singura vinovata de starile mele si stiam ca la un moment dat numai eu eram responsabila de mentinerea, dezvoltarea sau anihilarea lor.

Cand esti in doi, nu mai poti. Trebuie mereu sa iei in calcul cum esti TU, cum este EL si de acolo sa incepi sa faci niste calcule, sa treci peste obiceiuri, cutume, dorinte, intelesuri si paraintelesuri si sa faci pe naiba-n patru sa rezolvi totul cat sa fie bine pentru amandoi. Pentru ca asta inseamna compromis, dragoste, intelegere, incredere, putere, pasiune, sprijin, comuniune si altele similare din seria lor.

Aseara m-am uitat iar la Mark Gungor si al lui excelent seminar pentru cuplurile casatorite (desi lejer se poate aplica si celor care au relatii serioase dar neoficializate)pentru a-mi aduce aminte, a nu stiu cata oara de diferentele dintre NOI si EI, femei si barbati, sotii si soti, Venus si Marte. Poate dintr-o dorinta veche de a ma linisti si de a ajunge la acea intelepciune, acel "AHA moment" care sa imi dea liniste sufleteasca si putere de a merge mai departe.

Dar cumva, dintr-o aliniere nefasta a planetelor sau o secretie dubioasa de hormoni agresivi, nu mi-a iesit faza cu intelegerea si invatatul pentru mai tarziu. Si seminarul lui Gungor a trecut pe langa mine ca un film de comedie bine pus la punct, uneori cam redundant, dar reimprospator si atat.

Puterea e in noi ... adica nici cei mai buni terapeuti sau oratori nu vor reusi prin pildele lor sa ne faca sa intelegem misterul diferentelor dintre femei si barbati, soti si sotii, partenerilor unui cuplu, atata vreme cat noi nu ne punem in miscare rotitele angrenajului care se cheama dorinta de schimbare.

O sa ma las asadar purtata de mecanismul "incercare si eroare", pana in momentul cand voi reusi sa ajung la intelepciunea si intelegerea suprema de a face pace cu mine si cu EL, de a reusi sa mentin aspectele pozitive si a trece cat mai repede cu vederea peste cele negative.

Mult noroc mie!

Timer

2011-01-09T23:23:00.010+02:00

De curand am nimerit la tv un film intrigant, care dezbate problematica alegerii partenerului de viata, a celui pe care il consideri "the ONE" si revolutionara descoperire a unui dispozitiv care iti poate face viata mai usoara, in sensul ca te ajuta sa afli cand iti intalnesti perechea.

Daca un astfel de dispozitiv ar fi real si ai putea avea acces sa il cumperi, ai prefera sa stii sau nu daca omul de care te indragostesti si cu care incepi o relatie stabila, care pare a fi pentru toata viata, e menita sa dureze si sa functioneze? Sau ai alege sa mergi mai departe si sa te risti, sa iubesti, sa traiesti fara sa stii ce iti aduce viitorul?

Grea intrebare...

Mai jos trailerul filmului ''Timer'' (''Cronometrul") realizat in 2009, cu recomandarea ca merita sa vezi filmul, fie si macar pentru a te pune in situatia de a te intreba ce ai face daca ai fi in postura personajelor din film:

Grea misia de parinte

2010-12-04T20:59:00.021+02:00

De la o vreme parca lumea in care ma invart este populata sau inconjurata de parinti, viitori parinti si cupluri care isi doresc sa devina parinti...

Azi, ca un facut, am tot dat peste documentare sau filme cu si despre copii. Ce dumnezeu se intampla? Sa o iau ca pe un semn...sau ce?

Recunosc ca inca din pruncie am fost speriata de ideea de a avea copii, inca de cand am aflat ca eu am fost un copil prea dorit si am venit cu greu pe lume, din cauza unor complicatii medicale avute de mama. Mi-am tot zis ca asta e un subiect indepartat de mine si ca va veni si timpul pentru asta... candva. Trebuie intai sa ma concentrez pe facultate si invatat. Apoi, trebuie sa ma concentrez pe o cariera intr-un domeniu anume. Apoi ca ar fi timpul sa fac bine sa am o relatie stabila, sa imi gasesc perechea. Si acum, cand toate astea au fost bifate de pe lista mintala de obiective de viata, ma vad blocata in fata urmatorului. Acela care m-a speriat si pe care l-am tot evitat... dar acum parca se tot inchide cercul in jurul meu... si parca nu as mai avea scapare. Ca si cum toate celelalte motive care m-au ajutat sa evit subiectul, s-au epuizat sau au disparut.

Am tot incercat sa rad de subiectul asta, sa fac bascalie, spunandu-le proaspetilor parinti cu care vorbeam ca le doresc mult succes, razand plin de subanteles intr-un colt al gurii. Ba am incercat sa ma conving si sa compar bebelusii in primii lor ani de viata cu niste ''rame'' si din cauza asta nu pot impartasi dragalasenia sau afectiunea pe care o simt parintii lor. Imi aduc aminte ca primul moment cand am fost confruntata cu situatia de a tine in brate un bebelus m-am blocat atat de tare ca mi s-au incordat toti muschii corpului. Eram la lucru, in primii mei ani de munca si o colega si prietena draga, in prezent mama a doi copii reusiti, mi-a zis cu blandete si intelegere ''nu te ingrijora, sunt sigura ca vei fi o mama buna (cand va veni timpul).''

Si am ramas cu imaginea mea incremenita pe un birou, tinand in brate mecanic, copilasul colegului de birou, asteptand cu nerabdare sa fiu scapata de aceasta corvoada...

De atunci ma tot tortureaza senzatia aia de paralizie si am tot incercat sa fiu un observator de la distanta al fenomenului ''bebelusi si parinti in actiune''. Exact ca atunci cand vrei sa inveti mai multe despre vietuitoare minuscule si decizi sa iti cumperi o ferma de furnici ca sa te poti holba la ele ori de cate ori simti nevoia, poate poate le intelegi comportamentul si menirea pe lumea asta.

Si pana la urma, de ce vor oamenii sa faca copii?

Intr-o vreme era imperios necesar sa ai mostenitori ca sa asiguri forta de munca si dominatia tribului. Mai apoi, ca sa poti sa transmiti mostenirea numelui si a averii. Apoi treaba asta cu inmultit forta de munca a mai scazut in intensitate in unele zone ale globului si s-a ajuns in prezent, in zonele urbane, ca parintii sa isi doreasca mostenitori poate doar si pentru motivul de a se simti impliniti sufleteste, de a lasa in urma ceva din ADN-ul lor pretios, sau ca sa isi intregeasca familia, dupa casatorie si sa poata sa transmita mai departe invataturile lor si sa spere ca poate progeniturile lor vor conduce lumea. Egoism, vanitate sau doar dragoste...

Deci in prezent, in lumea mea si dupa mintea mea, copiii sunt acel lucru care ii mai lipseste unei familii pentru ca aceasta sa fie completa, iar parintii sa se simta impliniti. Dar ca acest lucru sa se intample - parintii sa fie impliniti si familia fericita - ar trebui ca toate celelalte conditii sa fie indeplinite: o casa spatioasa, eventual cu curte, bani pusi deoparte pentru tot felul de cheltuieli (incepand cu ingrijirea mamei si a noului nascut pana la haine, mancare, educatie si sanatate), masina cu care sa te poti deplasa in diverse locatii ale marelui oras si cunostinte la care poti sa apelezi pentru orice informatie sau favoruri in situatii limita. Ca daca nu ai spatiu, te simti inghesuit, daca nu ai masina te apuca nervii, iar daca nu ai bani, ce mai, iti vine sa iti iei campii si sa devii sclav pe plantatie ca sa poti sa te descurci cu toate.

Imi vin in cap o multime de idei pe tema asta, dar cred ca mai bine o scurtez ca sa o nu o iau razna si sa scriu o prelegere despre decizia de a face un copil in Romania si daca iei aceasta decizie, ce implicatii vin de aici (fie ai bani de la parinti bogati, fie de la parinti plecati in strainatate la munca, fie esti tu un vrednic muncitor cu un job full-time si vreo 4 colaborari din care sa iti scoti banii ca sa iti intretii familia si totodata esti un prizonier pe viata al bancilor care iti ofera credite pentru orice ai nevoie).

Pe de alta parte, parintii care sunt deja trecuti prin furcile caudine mi-a putea da peste nas acuma spunandu-mi ca de fapt ar trebui sa ma las purtata de vant si sa imi indepartez fricile inutile vizavi de subiectul asta. Ca poate daca imi impun de la inceput sa fiu speriata de bombe o sa ajung sa imi imprim un comportament ezitant, nevrotic si cu tendinte paranoide si cand voi fi mama... si de acolo inevitabil voi transmite o parte din energia mea negativa copilului nostru. Ca daca toti parintii ar fi fost atat de stresati si tematori ca mine, multi dintre noi nu ar mai fi existat acum, aici.

Ma gandesc acum la toate mamele care au nascut la tara in fan sau pe camp, la munca, la toate familiile care si-au crescut copiii cu dragoste si cu mamaliga, cu caldura sufletului si cu hainute de imprumut, cu jucarii improvizate din panusi de porumb si crengi de mar.

E firesc ca orice parinte sa isi doreasca pentru copiii sai tot ce e mai bun in acel moment disponibil si posibil, si e si mai tipic ca parintii sa isi doreasca pentru copiii lor sa fie cei mai buni la invatatura, cei mai frumosi din cartier, cei mai destepti din grupa lor, cei mai cuminti de pe strada, cei mai talentati la cantat la pian sau la calcule matematice complicate, cei mai potriviti pentru meserii banoase sau cei mai populari intr-un domeniu de activitate. Dar e si periculos atunci cand parintii vor ca progeniturile lor sa aiba calitatile, talentul si capacitatea de a invata pe care ei, parintii nu le-au avut sau nu au prins ocazia sa le puna in aplicare, la viata lor. Tot ei parintii, isi doresc, fatis sau pe ascuns, ca mostenitorii lor sa poata sa indeplineasca dorintele si spulbere toate frustrarile acumulate intr-o viata de om sau de parinte.

Trecand peste toate cele de mai sus, ce ma enerveaza foarte tare sunt toate acele presiuni sociale care vin in viata omului la un moment dat, fiindu-i impus sa aiba copii. Ca e timpul, ca e normal, ca ar cam fi cazul, ca asa trebuie, iar daca nu, atunci de ce, care e problema...?

Si ajung, ca acum, sa ma gandesc ca va veni timpul sa imi asum si mai multe responsabilitati, ca adult si ca membru al familiei. Si atunci ma apuca iar panica, la gandul ca nu voi mai avea libertatea de acum si timpul liber... Si imi zic, fir-ar, hai sa mai las un an sa treaca si vom mai vedea...

Ca morala, pentru cei ca mine, mi-a venit acum in minte o faza celebra dintr-un film (al carui titlu nu mi-l mai aduc aminte) si care stipula ideea conform careia un cuplu care a tot amanat momentul de a face un copil din varii motive, a ajuns sa nu mai poata face copii, pentru ca era prea tarziu fiziologic pentru amandoi...

Dor de 2

2010-11-10T20:25:00.014+02:00

E seara, liniste, intuneric pe aleea din spatele blocului si drumul umed de la ploaia de peste zi. Ma intorc acasa dupa o zi plina la lucru, incarcata cu mancarea pisicilor pe doua saptamani si cu frustrarile lipsei de comunicare eficienta din cadrul multinationalei in care lucrez. Merg cu pasi repezi, ca sa ajung mai repede acasa, acolo unde simt ca e oaza mea de lumina, liniste, caldura si pace. E locul unde ma regasesc, ma refac si ma redresez. Si stiu ca o sa fie din nou bine.

Privesc instinctiv catre etajul 3 spre geamurile noastre. Intreg apartamentul e inundat intr-un intuneric adanc, ceea ce m face sa ma intristez: sunt singura si in seara asta. Parca nici nu imi mai vine sa imi continui ritmul alert al pasilor catre usa de la intrare in bloc.

El nu e acasa.
Si e toamna.
Prietenele pe care le-am sunat inainte sa plec de la birou nu au raspuns la telefon.
As fi vrut sa imi fac planuri de iesit in oras la baut, dar nici asta nu imi iese azi.
Deci alta optiune nu aveam, decat sa confrunt singuratatea apartamentului nostru, care pare si mai mare si mai gol cand el nu e aici.
Nici pisicile care ma asteapta bucuroase si curioase la usa, ca in fiecare seara, nu mi se par o consolare demna de luat in serios.

Ma tot gandesc cum reusesc sa supravietuiasca acele cupluri care au relatii de ''la distanta'', cand eu, nu rezist sa suport lipsa lui nici macar pentru o zi, pentru o saptamana, daramite pentru luni de zile.

Nu stiu altii cum sunt in relatiile lor, dar eu sunt cu siguranta un partener care are nevoie de prezenta perechii mele in relatie. Acum si aici. Sa stiu ca ne implicam impreuna in aceeasi masura, ca participam cu trup si suflet la discutii, atitudini sau decizii.

Nu stiu cum accepta si rezista relatia de cuplu sotiile de marinari de cursa lunga sau de militari activi. Mi se par niste eroine sau poate niste femei care sunt atat de impacate cu soarta pe care si-au decis-o incat uneori se amagesc ca asa trebuie sa fie normal.

Dand la o parte siropurile si romantismele, eu chiar simt ca, la fel ca si casa, si sufletul meu e mai gol cand el nu e aici. Oricat de tare ar urla muzica in difuzoare sau o emisiune TV, pisicile in cor miorlait, tot imi suna a gol apartamentul. Asa o fi cand treci impreuna cu partenerul prin bune si rele, prin tot felul de experiente de viata, si te trezesti asa brusc, ca nu il mai ai langa tine, cum esti obisnuita sa fie.

O fi toamna de vina. O fi nebunia de la lucru. O fi astenia de toamna (in varianta prelungita). Dar eu simt singuratatea asta ca o chestie nu tocmai buna. Simt goliciune inauntru. De parca ar lipsi ceva. Si stiu si ce lipseste. Omul cu care sa razi, sa improvizezi situatii amuzante, cu care sa aplanezi momente tensionate, la care sa te descarci cand simti ca explodezi sau caruia sa i te confesezi cand ai un mare secret care te apasa.

Nu vreau sa fiu luata in ras ca as fi dependenta de un barbat, de o relatie, dar independenta mea de femeie adulta maritata si cu o slujba corporatista nu are nimic de-a face cu ceea ce simt acum. Pur si simplu ii simt lipsa. Si basta.

Era o vreme cand de abia asteptam sa isi evapore prezenta din camera de camin pe care o imparteam cu alti studenti ca noi, ca sa ii monopolizez calculatorul. Ca asa puteam sa ascult muzica pe care o vroiam eu, sau puteam juca neintrerupta jocurile pe care le doream eu, sau puteam viziona filmul la care visam cu saptamanile. Asa era atunci...

Acum, am trecut de etapa aia materialista/egoista si as vrea doar sa il am aici, pentru mine, ca sa imi aduca zambete doar prin simpla lui prezenta.

De fiecare data cand pleaca in deplasare simt chestiile astea. Si ma apasa. Si ca o necunoscuta pe care nu o pot controla, cand il vad ca urca in trenul care il duce intr-o locatie noua, pentru inca o saptamana, ne luam ramas bun si ne spunem dulcegarii frumoase ... ma intorc spre iesirea din gara rapid ca sa nu imi las lacrimile sa ma tradeze. Nu vreau sa par penibila in fata celorlati oameni care tranziteaza gara pentru motive diferite. Si ma imbarbatez ca si de data asta, e doar pentru o saptamana. Care va trece usor... ca doar trei sferturi din zi sunt la lucru. Si asta ma face sa uit de linistea de acasa.

Nu stiu altii cum sunt, dar mie mi-e dor.

Mi-e dor din nou de noi doi, amandoi, impreuna aici.

Bridewars autohon

2010-11-02T14:50:00.003+02:00

Azi am mai auzit una buna la lucru... una din colegele mele care urmeaza sa se marite anul viitor, a fost pusa intr-o situatie jenanta: o prietena de-a ei, care se va casatori si ea tot anul viitor, afland ca s-a nimerit sa isi aleaga si ea aceeasi data, i-a propus sa isi schimbe ziua nuntii pe motiv ca nu vrea sa isi puna prietenii comuni in postura de a alege intre nuntile la care vor participa in aceeasi zi.

Curiozitate mare... cine va ceda si cine se va tine tare pe pozitii?

Cu surle si trambite

2010-10-09T21:57:00.006+03:00

A mai trecut o sambata in cartier, cu muzichie traditionala, cu acorduri de acordeon si taragot, varianta romaneasca moderna a nuntilor clasice din povesti, unde se vestea in zari, peste mari si tari, cu glas de viori, trambite si harpe, ca e timp de veselie.

Nu am avut curiozitatea sa caut de unde a pornit traditia asta cu muzica cand iese alaiul de nuntasi din casa, hora in fata bataturii si cu claxonatul in drum spre casa casatoriilor sau restaurant... dar stiu sigur ca mie nu imi place. Nu stiu altii cum sunt, dar mi se pare ca e la nelocul ei atata harmalaie, cand iesi cu alaiul la oras, si toata lumea iese curioasa la balcon sau se opreste pe strada sa vada ce se intampla.

Da, stiu, e cea mai importanta zi din viata mirilor.
Da, stiu, in ziua cea mare, mirele si mireasa sunt cei mai importanti oameni de pe pamant la ora aia si merita toata atentia.
Da, e firesc sa fii egoist la ora aia si sa vrei sa ai cat mai multa atentie asupra ta.

Dar de ce sa faci galagie si sa opresti traficul? De ce sa ii faci pe altii care nu au nici o treaba cu nunta ta, ca tu pleci din bloc sa te casatoresti? Gospodinele, mai ales, sunt cele care se simt mai atrase de harmalaia de afara si isi lasa tigaile pe aragaz sau copiii in patuturi, si ies motate cu bigudiurile pe cap, sa vada cine e mireasa, cum e imbracata, care e mirele ei, cum is imbracati nuntasii, in ce masini se vor arunca pentru a se indrepta spre urmatoarea destinatie din program, cat de gratios se pot ei misca pe muzica taragotului si ce alte detalii mai pot prinde din zbor, din unghiul de unde au norocul sa isi intinda gatul afara pe geam.

Dupa cum ziceam, eu nu impartasesc pasiunea asta pentru atragerea atentiei publicului larg cu ocazia unui eveniment cum este nunta. Nu domnule! Mie mi se pare mai normal sa te pregatesti in liniste pentru un astfel de eveniment si sa iti impartasesti sentimentele numai cu cei dragi, cei care te cunosc si care vor cu adevarat sa fie acolo pentru tine si sa se bucure. Mi se pare normal sa ii anunti pe cei dragi de decizia ta si sa ii inviti sa participe alaturi de tine si familia ta la casatorie si la petrecerea de dupa. Dar nu inteleg de ce trebuie sa fie la fel de important sa scoli vecinii cu taragotul, sa ii starnesti sa iasa din rutina lor ca sa te vada pe tine in straie de nunta si ca la circ sa iasa toti sa se holbeze la tine si la familia si prietenii tai ca la niste animale dresate in arena.

Ca drept urmare a dorintei mele pentru intimitate, cu ocazia nuntii noastre, ne-am imbracat frumos si ne-am incolonat in liniste spre masini, cu care, tot in liniste, ne-am deplasat la casa casatoriilor, la castel si apoi la sala unde am tinut petrecerea. IN LINISTE! Pentru ca emotiile pe care le aveam in momentele acelea erau destul de galagioase incat sa acopere pamantul pe care paseam. Si era destul ca stiam noi si cei care ne sunt dragi noua. Un circ cu taragot sau acordeon, cu claxon si chiuituri ar fi fost redundant si ridicol.

In aceesi nota de ridicol mi se par si obiceiurile de la tara, la sat, acolo unde s-a nascut vesnicia, vorba poetului, care au fost preluate si in cadrul urban, de nuntasii care in continuare tin mortis sa tina o hora in fata blocului, dupa ce a fost preluata mireasa, sa ofere prajituri si bautura curiosilor din fata blocului care asista la circul cu muzica, mentionat mai sus, sa inchine cozonac peste capul miresei, sau sa impodobeasca capotele masinilor din alai cu tot felul de bazaconii - de la simulacre de verighete supradimensionate, la papusi imbracate in mire si mireasa, cu metri de materiale vaporoase sau stralucitoare).

Apropos de ridicol, cea mai tare faza pe care am vazut-o recent a fost un alai de nunta marsaluind in spatele blocului printre gunoaiele adunate peste saptamana de la toate scarile blocului... care contrasta foarte bine cu pompa pe care vroia sa o impuna mireasa alaiului ei. Daca tot a ales sa aiba circ, macar l-a avut cu efecte vizuale si olfactive pe masura decorului.

Ma intreb, dincolo de galagia din cartier, cate mirese au ales anul asta sa renunte la traditiile galagioase in favoarea unui ritual mai intim lipsit de teatru latin?

Intrebare...intrebatoare

2010-08-23T15:22:00.003+03:00

Cum o apelezi pe mama soacra, dupa nunta? Ii spui ''mama'', ii spui pe nume sau o respecti in continuare, de la distanta, cu ''dvs.'' ?

Trecand peste stupizenia momentului si ciudatenia faptului ca nu e destul ca tanara sotie isi pierde (de cele mai multe ori) numele si iese confuza din experienta zilei respective, mai urmeaza chestiunea cu apelarea conventionala (sau ne-) a noilor ''parinti'' dobanditi prin alianta.

Care din sotiile mileniului asta au reusit sa rezolve misterul? Astept cu drag si interes raspunsuri si pareri.:) Hiiii, ce o sa ma mai distrez.

Luna de ...MERE

2010-08-11T21:50:00.002+03:00

acre.

Nu am plecat nicaieri si nu am purces la nici o planificare legata de o calatorie de dupa nunta... ca m-am cam pierdut in prea multe variante si prea putina motivatie.

Intre timp, mi-am pierdut timpul si nervii disponibili in incercarea de a-mi face un pasaport nou electronic. Mai multe pe celalalt blog: http://acidtraveller.blogspot.com/2010/08/traim-in-romania-si-asta-ne-omoara-tot.html.

Enjoy!

Libertatea de a-ti alege partenerul

2010-08-06T06:26:00.015+03:00

Zilele trecute am aflat ca ... 60% din casatoriile din lume sunt casatorii aranjate, ceea ce in mintea mea, a tras un semnal de alarma (ceva de genul intrebarii...where is the love?) dar si m-a facut sa realizez cat de norocoasa sunt ca m-am nascut intr-o societate ale carei ''printizpuri'' nu implica obligativitatea amestecarii afacerilor cu placerea.

Adica, imaginati-va cum ar fi, sa va treziti intr-o zi, ca va spun parintii ca ati ajuns la varsta potrivita pentru maritis. Bucurie mare! Si cand colo, va treziti din bucurie in plans, cand aflati ca tot dragii de parinti s-au gandit deja si la cel care va va deveni sot, pentru ca este cea mai buna alegere pentru voi. Asa spun ei, ca sunt parinti si stiu mai bine. Si decizia lor este una care trebuie respectata ca litera de lege, fara ca voi sa aveti prea mult timp sa va ganditi. Sau chiar daca sunteti mai norocoase si v-ati nascut intr-o tara sau intr-o familie mai permisiva, puteti doar sa dati aprobator din cap, ca sunteti de acord sa va casatoriti cu omul ales de familia voastra.

Dar dragostea? Dar afectiunea? Increderea si punctele comune? Pe astea cine le mai potriveste? Ei bine, daca sunteti norocoase (ironia sortii) puteti sa realizati in timp ca aveti puncte comune cu sotul gata achizitionat, iar pentru cele mai norocoase dintre voi, chiar ajungeti in timp sa il iubiti pe ''alesul'' vostru (ma rog, al parintilor vostri... dar ce mai conteaza, cand treaba e deja facuta? Sau sunteti voi aleasa lui!).

Mi-aduc aminte de protestantii din centrul Londrei, pe care i-am vazut anul asta in martie, si de mesajele lor dure, dar parca... neputincioase, de a le ajuta pe femeile iraniene sa se elibereze de sub povara restrictiilor impuse de religie si lege.

Da, sunt multe femei in lume care sunt obligate sa umble acoperite din cap pana in picioare si chiar insotite in public, pentru ca asa spune legea sau religia tarii in care locuiesc. Sunt femei care sunt cumparate si care sunt considerate sclavele sau, mai rau, bunurile barbatilor influenti care le-au achizitionat. Si e trist, daca stai sa te gandesti la contrastul izbitor dintre drepturile si obligatiile unei femei din Europa sau SUA si cele ale femeilor din lumea araba.

Dar, mai sunt si femei, care au dreptul sa isi aleaga singure partenerul de viata, acesta din urma avand doar bucuria de a se simti onorat ca a fost ales de viitoarea sa sotie si stapana. Si atunci, sa vezi bucurie! Cand balanta se inclina, iar femeile sunt cele care isi permit sa aiba haremuri de barbati, pentru ca asa le permite legea si religia de care apartin. Dar, si ele fac parte dintrun grup minoritar...

Avand in vedere practicile legate de liberatea de alegere a partenerului de viata pe glob, pot concluziona ca fac parte dintr-un grup minoritar dar fericit, cel a femeilor care au sansa de a putea alege si de a fi alese!

Luna (de miere) nehotarata

2010-07-26T12:08:00.010+03:00

N-am mai scris de ceva vreme... din varii motive, si e greu pana sa ma apuc din nou.

Mai nou imi ocup timpul cu planificarea lunii de miere. Grea misie...cand in lumea asta sunt atatea locuri frumoase de colindat, vizitat si experimentat. Am cerut sfaturi, am tinut cont de dorintele noastre si pana la urma tot nu am ajuns la un consens. Nu stiu ce e cu noi... saptamanile astea de dupa nunta, dar nu ne putem hotari. Cu mai nimic.... Sau poate doar eu.

Saptamana care a trecut, am fost cu gandul prin Egipt si Maroc, prin Bali, Filipine, republica Dominicana, Jamaica, Aruba, Bahamas, Mauritius, Hawaii, Bermuda, Maldive... aaa...Maldive, Spania si Turcia.

Azi sunt iar in ceata.

Mai bine nu mai mergem nicaieri. Ca nu mai trebuie sa planificam nimica.

Sau mai bine ne facem bagajele intr-o noapte, ne urcam in primul tren sau avion disponibil catre o destinatie la noroc, si vedem ce iese.

Af...

Mi-am dorit mult sa mergem pe continentul African pentru o experienta marocano-egipteana. Dar nici piramidele si nici culorile bazarurilor marocane nu ne-au convins destul incat sa infrangem temeririle legate de caldura sufocanta din perioada iulie-august, de spalatul si consumatul legumelor si a fructelor, a interdictiei consumului de gheata sau apa neimbuteliata, de mizeria de pe strazi sau mizeria societatii arabe, de terorism sau reguli de comportament in bazare si atractii turistice. Asa ca am lasat-o balta, pentru o alta vacanta...mai lipsita de semnificatie.

Apoi, mi-am dat seama, ca de fapt nu vreau sa ma inarmez cu rabdare in luna de miere, ci din contra, vreau sa primesc rabdare, intelegere, zambete, calm, buna dispozitie, politete, civilizatie, dreptul la intimitate si la relaxare. Asa cam fugit cat mai departe de continentul european... acolo unde doar soarele, coralii, palmierii si nisipul alb fin sunt singurii stapani.

Dar e al naibii de departe...

Asa ca am revenit cu picioarele pe pamant, pentru a ma gandi mai realist, la un paradis mai apropiat de tarisoara noastra.

Intre timp visez inca la soarele si veselia din Ibiza...

si la plajele orientale din Izmir...

Iar numai pentru mine, asa ca bonus de viata noua, imi permit sa visez mereu la un scuba diving de 10 stele, in Maldive, in locatii pe care nici macar in imaginile de pe internet nu le pot crede ca exista...pe cat de frumoase sunt.

Mai jos, o imagine cu Medhufushi Island Resort, din Maldive:

''Nu-i usor sa fii mireasa''

2010-07-17T22:32:00.007+03:00

Ma leg de titlul unei emisiuni de gen, de pe un post tv de pe la noi, ca sa ajung sa ma dau iar cu capu de pereti, si sa ma mandresc pe internet cu lipsa de tact de care am dat dovada ultima data. Ce tact, mai degraba, lipsa de constiinciozitate si inteligenta...

Nu vreau acuma sa imi caut motive care sa ma disculpe, doar ca nu prea inteleg de ce m-am ramolit in asa hal, incat sa ajung sa ma incapatanez si sa fac niste confuzii demne de toata mila, rasu sau jena...

Sa fie oare de vina stresu, caldura, lipsa de ocupatie intelectuala sustinuta, sau poate lipsa controlului eficient al neuronilor activi ramasi la datorie dupa parcurgerea experimentului ''nunta''?

Rad eu rad, dar nu prea e rasul meu.

Ce, daca am trecut de 30, e oficial, am imbatranit? Adica, mi se ramolesc toate functiile cognitive si mi se duc la culcare sinapsele?

Sincer, nu ar fi prima oara, cand de pe urma incapatanarii, a grabei si/sau a lipsei de organizare mentala, ajung sa fac gafe, de-alea ce implica adulti, responsabilitati si scuzele de rigoare.

Daca tot e vorba ca invatam permanent, pe parcursul vietii, din propriile noastre experiente, si mai ales din greseli, ca pe alea le retinem poate mai bine, mai viu, sper si eu sa imi fie invatatura de minte sa fiu mai agera si sa imi fac temele pentru casa, data viitoare.

Azi m-am trezit spunandu-i lui Adrian, auzind in departare claxoane de masini (probabil un alai de nunta traditionala): "ce le mai trebuie si la astia nuntit? chiar nu stiu cat de greu e?''
Evident, am primit niste priviri usturatoare si ca drept urmare, am facut stanga imprejur sa imi plimb ideile in alta camera, unde eram inteleasa.

Nu imi pot imagina de ce ma simt atat de sfarsita dupa toata experienta asta...

Am vrut zilele trecute sa continui sa recapitulez chinurile facerii nuntii propriu-zise, pana in detaliile din ziua respectiva, dar ceva din mine refuza sa scrie despre asta. E ceva acolo care s-a declansat si refuza sa dea afara idei despre asta. Si eu, care ma gandeam ca o sa fac asta asa de frumos si de simplu... si mai mult, nu ca sa ma ajut pe mine sa imi aduc aminte cum a fost, ba mai mult, sa pot sa ajut si pe altii sa inteleaga cum e sa treci prin asta si sa ia aminte sa nu faca greselile noastre si eventual sa isi tina spiritul cat mai relaxat. Ca doar e cea mai importanta zi!

Mai am o sansa. Poate cand vom pleca in luna de miere (si vrem sa fie luna adevarata, luna plina) imi voi aduce aminte de ce sunt acolo si ce usor au trecut toate, si ce repede trece timpul... si voi putea sa ma detasez de momentele de blocaj psihic de acum, de urmele de nervi incordati si de frustrari... vizavi de ce nu am facut bine.

Un inceput de ''terapie post-nunta'' este faptul ca suntem acasa, in Timisoara si ca ne punem in ordine gandurile, hainele, pantofii, trolerele si amintirile din ultima luna.

In afara de faptul ca e canicula si e extraordinar de liniste (pesemne suntem printre putinii natangi din cartier care au venit acum in Timisoara, pe vremea asta de iulie torid), nu mai simt nimic.

Mi-am scos verigheta si inelul de logodna de pe degetele prea umflate de la temperatura din apartament si sper ca asta, pe langa ideea de practic, poate insemna si altceva. Sa le iau incet pe toate, planificarea nuntii, casatoria ca act fizic dar si ca ritual de trecere intr-o alta etapa din viata mea. O sa ma obisnuiesc incet incet si cu faptul ca sunt sotia omului pe care il iubesc si ca acum suntem o familie, suntem si mai responsabili ca adulti dar si ca parteneri de viata. La fel cum m-am obisnuit cu inelul de logodna, ca singura bijuterie pe care o purtam permanent pana acum 2 saptamani, ma voi obisnui si cu verigheta, sa o port mereu, ca un simbol al familiei noastre, de acum incolo... pentru totdeauna. Si ma voi obisnui curand si cu numele meu cel nou, pe care acum il am si in cartea de identitate, ca sa nu mai existe tagada in privinta asta.

Usor ... vor trece toate ... si voi primi in mintea si sufletul meu aceste schimbari, ca fiind firesti si dragi mie. Ca adierea usoara pe care o simt peste umeri, ca o binecuvantare a serii.

Noapte buna, dragi viitoare mirese, oriunde v-ati afla!

Sa stiti numai, ca trecerea asta...nu e deloc usoara. Eu o stiu acum.

Pipa pacii

2010-07-15T16:23:00.008+03:00

Sa zicem ca am cam trecut de perioada aia in care primeam ploaie de felicitari si feedback-uri la fotografiile de nunta. Ca vor mai fi si intarziati, cel mai probabil vor mai apare. Poate dupa ce trece canicula. Ideea e ca in mare, se anunta liniste la orizont. Cer senin, vantul se inregistreaza in limitele tacerii, doar un norisor se incapataneaza sa acopere partial o raza de soare. Caldura mare monser... pe toate planurile.

Aviz tuturor mireselor din zona balcanica, e perioada de scurtcircuitat neuronii!

Mai deunazi imi incercam si eu norocul in zona deslusirii misterelor comportamentale umane, pe timp de stres. Azi deja sunt pe val... Pai da, ca stiu eu, de pe cand faceam luciu la scaune prin biblioteca universitatii, ca s-a dovedit stiintific ca exista o corelatie intre stres si caldura. Si daca tot exista corelatia asta, ar mai putea aparea una, intre stres si capacitatea de interactiune umana. Ca doar am experimentat-o eu, in perioada nuntii.

M-am oferit voluntar... ca nu am stiut in ce ma bag. Bine, eram cu siguranta in esantionul experiment, ca restul invitatilor sau al furnizorilor cam s-au inghesuit sa fie in esantionul de control. Ala, in care de obicei nu intervin modificari. Faza cea mai tare e ca, abia acum, dupa 2 saptamani de la incheierea experimentului, imi revin si eu, ca voluntar, si imi aduc aminte in ce esantion am fost, ce variabile au fost introduse si care au fost coordonatorii experimentului. Eu una, pe final, m-am lasat dusa de evenimentele derulate ca am si uitat ca sunt un pion. Am uitat de liste, de planificari, de dorinte, de situatii ideale si am facut compromisul cu timpul si ceilalti aflati in joc.

Si pentru ca am ajuns in situatia de recapitulare a ceea ce a fost, prin ce am trecut, cele mai cele momente si rezultatele experimentului, vreau sa zic din nou, sus si tare, celor care m-au apostrofat atata timp (si sigur o vor mai face) urmatoarea chestie: degeaba esti educat si instruit intr-un domeniu, ca pana la urma, conditiile contextuale te conduc sa actionezi si sa te comporti intr-un anume fel.

Adicatelea, va rog sa nu va cramponati, oameni buni, ca am diploma de psiholog, si ca, vezi doamne, asta inseamna automat ca trebuie sa ma si comport ca atare in anumite situatii. Inainte de toate sunt si eu om si am dreptul sa ma port in consecinta cu situatia in care sunt pusa, imi permit sa ma las influentata de tot felul de conditii variabile (de la nevoi primare pana la cele superioare), ba chiar si de mofturi infantile sau de incapatanare, pentru ca vreau sa cred ca sunt libera sa ma comport asa cum cred eu ca e mai bine la ora respectiva.

Vorba vorbii din popor: Fa ce zice popa, nu ce face el!

Pana si sotul meu drag imi reprosa in trecut, in variate ocazii, ca degeaba sunt psiholog, ca nu stiu cum sa ma port in anumite situatii. Ei bine, da, sunt un prost psiholog cand vine vorba de mine, de familia mea sau de oameni de care ma leaga fire afective invizibile, intime, care s-au consolidat in timp.

Trecand peste vorbaraia de dinainte, tin sa spun, ca de pe urma experimentului ''nunta'' am ajuns, nu numai sa ma bucur pana la lacrimi, dar si sa imi ling anumite rani si sa ma gandesc cu regret la neuronii care mi-au murit in razboiul nervilor si al stresului planificarii.

Gandind retrospectiv, nu stiu cand, dar la un moment dat, s-a rupt lesa care ma tinea priponita, cuminte, in curtea politetii, a bunului simt, a calmului si a ratiunii cu care am inceput sa pun la cale nunta noastra.

Cei care m-au prins in timpul cruciadei mesei de nunta (cu tot ce implica meniul) m-au vazut si in alte ipostaze, mai placute decat cele la care se asteptau probabil. Dar multi nu stiu de fapt care sunt substraturile starilor mele de atunci, tocmai de aceea probabil ca le-au pus pe seama unei lipse de respect fata de ei, sau a rautatii.

Am declarat in cateva randuri, tot pe acest blog, ca mi-e teama sa nu devin o ''bridezilla'' autohtona. Ba chiar, la un moment dat am simtit cum pielea fina mi se transforma intr-o platosa de solzi, iar dintii si unghiile mi se ascut cat mai tare ca sa pot si eu sa musc sau sa zgarii cand ma voi simti atacata din toate partile. Am glumit in nenumarate randuri ca sunt o stiuca sau un alt peste pradator, m-am autoironizat pana la sange, ca sa permit interlocutorilor mei sa ma accepte cu toate cate imi veneau pe gura. Si slava domnului, m-am abtinut cat am putut. Uneori insa, nu am mai rezistat si am lovit cu coada, lasand urme adanci pe spatele celor din jurul meu.

Trecand si peste faza cu incercarea mea de a ma disculpa de anumite comportamente sau fraze taioase, pot sa recunosc (nu tocmai mandra) dar macar ca un adult, ca da, am gresit si ca am spus poate unele lucruri care altora nu le-a picat bine. Si poate ca altii m-au vazut ca un mic (sau mare) dictator, de vreme ce am aflat ca lucrurile nu mergeau pe calea pe care o vedeam eu ca fiind fireasca, pentru bunul mers al nuntii.

Dar ma bucur nespus, ca toate astea sunt adevarate, pentru ca macar am trecut prin ele, mi le aduc aminte pentru ca le-am trait la intensitate maxima si stiu ca am participat cu solz si neuron la tot ceea ce am reusit sa fac pentru ziua cea mare.

Iar pe aceia care vor sa ma condamne, chiar si in gand, pentru micile scapari de comportament, ii rog sa se uite in oglinda si sa recunoasca doar in intimitate, sincer, cum s-ar fi descurcat in conditiile in care ar fi fost pusi in situatia de a-si fi ''wedding planner'', cu tot ce implica asta, cu un buget de criza, pentru o nunta in deplasare. Si, dupa ce termina sa isi deruleze mintal lista cu lucruri de facut, sa isi mai puna in carca, si suturile si pumnii primiti permanent in bot, timp de un an, vizavi de ideile mai tineresti, neconventionale sau netraditionale legate de nunta dorita.

Si dupa ce termina si asta, ii rog sa se gandeasca la nopti nedormite de pe urma gandurilor, la oboseala fizica provocata de la zeci de drumuri prin magazine si piete, cautand cele mai bune oferte si cele mai de seama produse, pentru ca totul sa iasa bine.

Si daca tot nu le vine sa creada, ei bine, poate sa afle ca in ziua nuntii, mirele si mireasa, au carat cot la cot din piata, lazi cu zeci de kilograme de fructe ca sa fie proaspete si sa arate bine pe masa, au cautat legume care sa arate bine in paharele de martini de pe mese si s-au tinut tare pana in ultima clipa chiar inainte de plecarea la cununia civila, desi poate atunci, ar fi vrut sa stea cu burta la soare, pe muzica de Bach.

Da, miresele care au trecut prin asta stiu despre ce vorbesc. Si le dau dreptate cand spun ca nu ai timp sa mananci in ziua nuntii. Eu as spune ca nu ai timp nici sa gandesti prea mult. Trebuie sa actionezi conform celei mai bune decizii pe care o poti lua pe moment.

O prietena mi-a spus azi ca nu e normal ca in ziua nuntii, cei doi miri sa se ocupe de treburi de gen cumparaturi si carat chestii pentru receptie. Ca lucrurile astea trebuiau sa le faca altii. Da, de acord, dar care altii? Cand nu are cine sa le faca, le faci chiar tu. Ca doar am vrut o nunta cu tenta DIY(do it yourself). Asa, ca mare grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa ti se intample.

Nu vreau sa trec cu vederea nici pe aceia dintre membrii familiei sau din cercul de prieteni, care au pus umarul si sudoarea, ca sa contribuie la intregirea puzzle-ului nuntii noastre, cat mai aproape de ce ne-am dorit noi intial. Cei care nu s-au sfiit nici in ziua nuntii, sa renunte poate la un dus in liniste si la un masaj facial de dinainte de cununia civila, ca sa ma ajute la toate nebuniile care trebuiau facute in timp util, ca lucrurile sa fie aranjate pentru invitati. Cu ocazia asta, le multumesc mult mult de tot, ca m-au suportat si ca nu au plecat de langa mine cand poate nu am fost prea prietenoasa si am taiat aerul cu o comanda acida.

Cei care nu au inteles, nu au putut concepe sau nu m-au mai putut accepta pentru ca nu m-au recunoscut, imi pare rau sa le zic ca mai mult nu am putut face atunci. Asta am fost ca mireasa si m-as bucura sa ma luati ca atare. Lasati grijile, supararile si toate necazurile pricinuite de o mireasa nervoasa si obosita, si candva perfectionista, pentru ca ea s-ar bucura mai mult daca ar sti ca sunteti gata sa pastrati in memorie numai amintirile placute.

Deci, hai sa fumam pipa pacii!

Daca tot nu am avut parte la nunta de ea...

2010-07-15T13:09:00.000+03:00

S-a dus si musonul burlaciei

2010-07-14T14:40:00.025+03:00

Am tot amanat sa scriu cele ce s-au intamplat in ultimele doua saptamani, ba din motive de lipsa de net, ba din lipsa de timp, ba de oboseala... asa ca uite ca am ramas cu restante la scris si mentinut relatie vie cu fanii mei, fete si baieti cuminti pe care ii intereseaza ce face o proaspata femeie maritata.

Revenind in trecut, nu vreau sa las nementionata intalnirea de la Timisoara cu fetele mele, burlacite toate, asa ca de dinainte de nunta... sa nu scapam momentul sa facem ceva impreuna, ca daca se poarta la americani, sa fie si la noi, ca suntem moderni doar. Si cum nunta nu am vrut-o traditionala, inchistata in obiceiuri stravechi si care se mentin cu strasnicie chiar si de catre tinerele si modernele mirese ale anului 2010, nici petrecerea asta nu s-a incadrat in cadrele ''obisnuite''.

Trecand peste zvonurile de dinainte... cand stiam ca se va intampla, dar nu stiam ce si cum... am ajuns in ziua cu pricina, pe la 6 seara, acasa, cu domnisoara de onoare ''prima'', dupa o furtuna ca la carte, care ne-a trimis urgent acasa, pe jos, cu vesmintele si incaltarile ude leoarca.
Se simtea in aer o unda de complicitate asa ca in momentul in care am primit primul telefon, de la o burlacita secretoasa, am inceput sa prind din zbor imaginea povestii din seara aia. Rand pe rand, apelurile de la celelalte complice au venit prin eter si uite-asa ne-am strans toate, in bucataria noastra din Timisoara, in jurul mesei, care intre timp se umpluse de dulcegarii de petrecere.

Dupa ce fetele si-au ridicat pana la limita nivelul glicemiei (si banuiesc, ca si al colesterolului, ca erau implicate niste kg bune de inghetata acolo), s-au gandit ca ar fi bine sa faca putina miscare, in speranta de a mai da jos din caloriile acumulate intr-un timp asa de scurt (pana m-am imbracat eu de iesit).

Buun, si dupa ce s-au inghesuit ele pe bancheta din spate a trasurii burlacesti, au inceput a depana amintiri sau derula fantezii cu reprezentantii sexului opus de pe soseaua principala. Am fost semnalizate si de un BGS-ist la post, care flashuia de zor cu farurile cat am poposit la semafor, prilej cu care ne-am dat seama ca la cati feromoni expira pe geam masinuta in care eram noi, nici de mirare ca atrageam instinctual testosteronul mobil sau stationar din trafic.

La urmatorul semafor, am dat si peste colegul nostru de apartament, burlacul blond pe nume Dragos , pe care l-am imortalizat rapid, la volan, in afara orelor de serviciu, deci, mai relaxat si disponibil.

Mai tarziu, in Mall, am purces la sesiunea de shopping viteza, prilej cu care mi-am exersat mersul pe tocuri, neasteptat de bine, avand in vedere ca nu practic sportul asta decat rar, de vreo doua ori pe an, si atunci mai de voie nevoie...de feminitate.

Fetele, si-au pus in valoare talentul de actrite, ca intre burlacite la vreme de distractie, in timp ce mireasa era preocupata cu cumparaturile, pe ultima suta de metri, inainte de schimbarea TVA-ului. Apropos de asta, cea mai faina surpriza am avut-o la intrarea intr-un magazin respectabil de parfumuri, din mall, cand am fost poftite politocos afara, pe motiv de schimbare de TVA, cu cateva minute inainte de ora 22. Norocul lor ca eram cu gandul la nunta si nu la a face reclamatie, ca tare ma mai manca limba sa scot niste blesteme de amenda.

Dar ca sa nu uitam de motivul pentru ca ne imbracasem toate frumos si aveam sufletele inca vesele, am trecut cu vederea incidentul de mai sus, si ne-am trantit poponetele regale in fotoliile de la cinema multiplex, ca sa ne clatim neuronii cu povestile aproape de basm ale prea-depasitelor, de mult apuse burlacite din ''Sex and The City''.

Seara am incheiat-o in liniste, ca ne era cam somn, incolonandu-ne spre casele noastre ca sa nu pierdem orele din somnul de frumusete.

Iar ca o cireasa de pe tortul imaginar mancat in seara aceea, mandra noastra Lore, si-a dat seama pe la 12 noaptea, ca ... implineste 25 ani! LA MULTI AAAAAAANI mandra si sa ne traiesti mult si frumos, asa cum stii tu prea bine!

Si uite-asa, am trecut si de seara burlaciei, cu tam tam si poze cam lomo, ca sa ne aducem aminte, peste ani si ani, ce vise aveam!

Ia-ti mireasa ziua buna... de la NUME, de la muma

2010-07-12T15:06:00.007+03:00

Azi in Hunedoara, maine in toata tara! Hai cu capra la fotografiat! Da, mi-au facut poza noua de buletin. Inca nu stiu cum o sa arate, dar sper sa dau cat mai a ... doamna Popovici jr.

A mers repede, si cu completarea cererii si cu plata taxei de 11lei si cu depunerea actelor necesare.

Cei ce nu stiu, le zic eu, ca acuma stiu si eu: te duci frumos in dinti cu certificat de nastere, carte de identitate (asa ciuruita cum e ea, dupa cununia civila), certificat de casatorie si le depui frumos la ghiseul care trebuie. Iti zic ei acolo la care iti trebuie copii xerox (eu le aveam pe toate pregatite ca sa nu mai umblu dupa aia). Daca iti schimbi si domiciliul, atunci il iei si pe proprietarul colibei a carei adresa vrei sa iti apara pe buletin si el inarmat cu carte de identitate. Asta dupa ce iti completeaza pe spatele cererii tale ca e de acord sa te omeneasca cu domiciliu nou si semneaza de fata cu ''organul'' legii ca el e si mai si zice din gura ca sa confirme cele scrise.

Acum nu mai am decat certificat de nastere. Ma simt copil din nou. Si astept cu emotie sa intru in legalitate, ca sotie, ca femeia lui Popovici Adrian. Mai am cateva zile din saptamana asta sa ma obisnuiesc cu ideea numelui si sa imi exersez semnatura dintr-o miscare fluida de pix cu gel. Mai am timp sa ma visez doamna Popovici si sa uit de domnisorie. (Nu ca nu m-ar fi strigat in continuu ''domnisoaaara" cei de la pensiunile pe unde ne-am cazat saptamana trecuta.)

O fi la fel ca atunci cand s-au schimbat regulile de scriere corecta a limbii romane? Sau ca atunci cand ne-au mai taiat niste zerouri la leu...ca sa il faca mai usor de bagat in buzunar? Stiu ca in timp ma voi adapta si o sa uit de numele de ''fata'' si de domiciliul hat departe, la 800 Km de Timisoara.

Dar acum e greu. Pentru ca nu e doar vorba de niste zerouri de taiat sau de niste sedile de pus la niste litere. E vorba de numele meu. De o identitate. De ceea ce voi schimba, ca sa fiu sotie pe deplin. E numele pe care il gaseam scris pocit, pe carti postale vechi, trimise de prietenii parintilor mei, de la Baile Felix. E vorba de numele cu care m-am obisnuit sa ma strige invatatoarea in 1-4, cand facea prezenta la clasa, in fiecare dimineata. E numele pe care il protejam cu ardoare, cand ma visam adolescentin, maritandu-ma cu vreun coleg de liceu aratos, cu ochi verzi sau albastri, ca sa facem copii frumosi. E vorba de numele care mi-a dat bucurie si emotie cand l-am zarit scris ''printre primii'' de pe lista de admisi la psihologie, ca asta insemna ca plec din Braila si ca o sa am si bursa. E numele pe care l-am prezentat politicos pe cartile de vizita in fiecare delegatie in tara, recrutand specialisti pentru clientii nostri.

Acum, il tin in dinti, ca fiind numele cu care m-am nascut, dar care va ramane scris doar in certificatul de nastere, ca o comoara data de ai mei.

E o trecere, pe care o simt, fie mai brusc, fie mai lent, realizand ca sunt ''nevasta'' (ca sa o citez pe raposata mea bunica de la tara). Si ma consolez la gandul ca sunt romanca, europeanca si ca nu trebuie sa sufar, in timpul unui ritual barbar, ca sa mi se cresteze pielea trupului pana la sange, ca sa trec, ca si fetele din unele triburi africane, in randul femeilor casatorite.

In schimb, azi am crestat eu in foaie, cu pixul cu gel, noul meu nume. Si am zambit tamp, fiind inca in dubii cat de usor o sa imi fie sa fac asta zilnic.

Azi la castel, maine la hotel

2010-07-09T00:14:00.002+03:00

In cele cateva zile de miere luate pe fuga prin tara, am ajuns azi si la Bucuresti. Am trecut cu bine de tumultul traficului din capitala, cu treceri pe rosu si zgomot asurzitor de toba de esapament, iar cu ajutorul lui Marcel (gps-ul) am poposit si pe la rude. In doua statii de metrou si trei miscari de picior am ajuns sa ne plimbam prin zona veche a capitalei si sa savuram ce inseamna viata de seara a unui oras aglomerat si plin de contraste. Bauturica de seara ne-am luat-o la terasa Smardan, in apropiere de alta unde se canta live, cei de la Proconsul faceau atmosfera cu niste coveruri de melodii celebre, cantate in gura mare, sa strabata vazduhul. Ploaia de vara si somnul ne-a ridicat de pe scaune si ne-a trimis frumos la culcare, ca maine avem cale intoarsa catre meleaguri mai verzi, mai linistite si cu mai putini locuitori pe metru patrat. Hai la somn, ca poate reusesc sa scot si niste poze la vizor.

Borcanul cu pastile de dimineata

2010-07-08T10:04:00.006+03:00

Nu se putea sa nu iau eu de dimineata un pumn de pastile, oferit cu generozitate de gazdele noastre de la Bran - pensiunea Popasul Reginei (Maria).

Asadar, ma trezesc frumusel, cum ii sta bine unei sotii care tine la somnul ei de frumusete, dupa ora 9. Imi sun sotul, care evident daduse buzna la parter, in incinta restaurantului, singura locatie unde se prinde bine internetul (ca doar pe semnul Wi -FI gratuit nu scrie si ca la etajul 2 unde suntem noi cazati nu mai bate semnalul). Vine si ma preia galant din camera, ca sa nu vin de una singura la restaurant. Is morocanoasa, asa ca de dimineata si fara nici o idee de ce as vrea sa mananc la micul dejun. Intram in restaurant si ne intampina frumos o domnisoara slaba si iute ca o viespe de munte. Ne citeste din priviri nedumerirea ca nu ne hotaram unde sa ne asezam, ca doar nu mai era nimeni inauntru. In jur, plin de mese goale, aranjate pentru posibili turisti. Dar, din gura domnisoarei viespe, aud ce nu credeam ca o sa imi deranjeze calmul de dimineata: "Haideti aici, ca nu mai am mese libere!" Si ne indruma spre o masa retrasa, chiar langa usa de la bucatarie, acelasi loc unde deunazi manca un ospatar, masa care, judecand dupa hainele din cuierul din spate, pare a fi rezervata personalului acestui restaurant.

Obedienta ca un scolar tras de urechi, ma asez la masa indicata si cu o privire tampa, ma uit in dreapta, in fata si in spate si verific valabilitatea spuselor d-rei. Mesele libere... in mintea mea sunt toate acele mese care nu sunt ocupate sau care nu au vreun semn de rezervat pus strategic pe ele. Avand in vedere ca tot restaurantul era plin de mese goale...libere...fara semne sau turisti galagiosi asezati in fata lor...ma intreb care e logica de ne asezara la colt?

Ma rog... Inghit pastila, asa pe uscat si tac.

Mi se aduce in graba meniul si il ochesc la coltul mesei noastre. Il iau, mai in sila, mai in lipsa de chef, si il verific. Din minunatia de bucate, ma hotarasc rapid sa iau o chifla, niste unt si gem, plus o cana de lapte. Asa simplu, ca de dimineata. Dau comanda si astept.

Dupa un firav minut, mi se aduce pe masa ce NU am cerut (sau ce nu mi-am inchipuit cum ar arata ce am cerut):

- chifla = 4 felii de paine alba, ne prajita;
- untul = o bucata rece de unt, taiat dintr-un pachet mare de 250g (parca vad si imaginea taierii)
- gemul= o chisea plina cu dulceata de visine;
- laptele= o cana cu lapte rece, sec si netentant.

Sa zicem ca am trecut cu vederea peste laptele rece, ca daca era fierbinte ma trimitea urgent la baie, si peste dulceata care era si ea buna, iar untul rece si taiat asa, repede, din frigider, ca pentru o prajitura... m-a lasat si mai rece.
Faza e ca in meniu scria mare si negru pe alb: CHIFLA. Si chiar am crezut asta. Am fantezat un pic la ideea de a taia chifla in doua si a o unge cu unt si gem. Sau ..nu mai stiu ce. Dar la vederea feliilor de paine, asa aruncate parsiv in cos, parca mi s-a taiat un pic cheful de mic dejun. Adica 5 felii de paine echivaleaza cu o chifla, mai nou?

Nu am ce face si intreb: ''da chifla unde e?''
Vine si raspunsul iute: ''nu am mai apucat sa schimbam meniul... si a ramas asa.''

Asa, si?

Ma ambitionez rautacios si incerc sa refac o chifla din cele 5 felii de paine aduse. Nu reusesc. Mai ales ca Adrian ma opreste ca un tata binevoitor, in incercarea de a nu ne face amandoi de rusine. Eh, asta-i buna! Eu sunt clientul si feliile sunt ale mele, deci pot sa fac ce vreau cu ele. Chiar si sa construiesc o coliba- chifla, daca poftesc.

Dar, din nou, ma cumintesc, inghit a doua pastila si ma conformez... ungand, pardon, spargand felia de paine cu lama cutitului, de care era lipita o bucatica de unt.

Aud din departare pe madam receptionera... ''cum ati dormit azi noapte?'' (noi: ''aa...bine'') si apoi tot ea completand... ''ati auzit tramvaiul?'' Ramanem amandoi cu gura cascata si imi zic ca asta e o alta pastila. De tampit lumea.

In timp ce mananc, in jurul nostru e forfota... Personalul restaurantului pare in mare graba sa aranjeze sala. Intreb tamp: da cat e ceasu? Trebuie sa plecam? Si acum simt in spate curentul de la fuga lor prin sala... Acum matura. Tot cu noi aici, doar ca eu am terminat de mancat.

Si... am terminat si cu pensiunea asta. Plecam de aici. AZI! Nu de alta, dar nu mai vreau si alte pastile.

La trei zile dupa...

2010-07-06T21:46:00.009+03:00

Suntem in Sibiu, rupti de oboseala... intr-o incercare de a ne rupe de nebunia orasului, de oamenii care ne aduc aminte de planificari, furnizori, tacamuri, costume de gala, flori, tort, invitatii, ce mai... de tot ce e legat de nunta.

Este prima zi de dupa nunta cand apuc sa deschid laptopul si sa intru pe net, sa scriu, sa imi verific mailul si sa raspund la mesaje. E aproape 10 seara si simt cum mi se inchid ochii. Dar am zis ca nu mai vreau sa mai treaca o zi fara sa scriu ceva, ca ma simt prea vinovata ca nu ma tin de pastrat amintirile vii, legate de evenimentul ce ne leaga pe amandoi, pe mine si Adrian.

Zilele trecute le-am lasat in urma si acum incerc sa imi trag rasuflarea, sa gasesc modalitati de relaxare si sa imi amintesc prin ce am trecut.

Ma tot uit la inelarul mainii stangi si imi admir sau aranjez verigheta, ca sa imi confirm si mai tare ca s-a intamplat de-adevaratelea.

Am adunat o multime de emotii (pozitive dar si negative), m-am straduit sa coordonez cat mai bine totul, dar in ultimele zile dinainte de nunta ajunsesem sa ma simt sfarsita, aproape ca nu mai imi pasa atat de tare daca iesea totul ca la carte sau nu... Am ajuns sa fac compromisuri de dragul linistii si a calmului din sufletul meu. Acum e bine. A trecut. Am facut-o si pe asta.

Noi suntem multumiti, speram ca si invitatii nostri au fost sinceri cand ne-au dat feedback-urile lor la plecare. Stim amandoi pe unde am mai gresit, stim care ne-au fost punctele slabe din organizare si ce am fi facut altfel, dar acum, nu mai are sens sa ne gandim la asta.

Gandind retrospectiv, le dau dreptate fostelor mirese care, fie direct, fie indirect, mi-au transmis ca la nunta ta nu ai timp nici sa mananci. Inainte eram contrariata de aspectul asta. Acum insa, de abia astept sa primim fotografiile de la Eugen, ca poate asa o sa imi dau seama cat de bine sau de rau a fost. La cat de tare m-am agitat cu bufetul suedez, cu decorurile de sala, cu tortul si pasii de dans, imi dau seama ca acum, am doar vagi amintiri legate de toate astea.

Stiu doar ca am umblat mult (atat pe jos, cat si cu masina) si am salutat/pupat atata lume ca nici nu mi-i mai aduc aminte pe toti cei care au fost alaturi de noi. Mi-au ramas doar gandurile bune transmise la plecare, florile primite la cununia civila, imaginea zambetelor si a figurilor de dans, glumele, cererile speciale si durerea de picioare.

Vreau doar sa ma odihnesc si maine sa ma pot bucura de primele noastre zile ca sot si sotie. Sa pot realiza cumva treaba asta. Sa o pot simti pana in ultima cutiuta acunsa a mintii mele. Trebuie sa imi incarc bateriile si sa pot redeveni eu, cea de dinainte, doar cu numele schimbat si cu o bijuterie in plus la deget.

Mai multe, in zilele ce urmeaza...

Inca un week-end si intram in linie dreapta

2010-06-26T11:43:00.010+03:00

Afara poate fi noros, dar inauntru e cald si bine...

2010-06-23T16:40:00.006+03:00

... pentru ca am primit azi un alt cadou minunat de la Eugen .

Mai multe AICI.

Astept comentariile, feedback-urile si oferte de lucru ca modele profesioniste. :)

Una din preferatele mele... asa, ca sa va fac pofta, este asta...

Gluma zilei: ''Clientul nostru, stapanul nostru''

2010-06-23T14:30:00.006+03:00

Sunt suparata si indignata. Stiu ca sunt perfectionista si ca de cele mai multe ori imi doresc ca lucrurile sa mearga ca unse, dar cand e vorba de altii, ridic si stacheta un pic, recunosc. Doar ca sa am de unde sa o cobor mai tarziu.

Sunt suparata pe cei care isi inchipuie ca isi pot permite sa promita marea cu sarea si sa nu se tina de cuvant. Si sunt indignata cand aceia care nu se tin de cuvant mai au tupeul sa ceara bani pentru neseriozitatea lor.

Adicatelea imi fac firma de organizat evenimente. Bun. Foarte frumos, bravo! Inseamna ca pot si ma tin si baierele pungii dar si baierele bunului simt de a oferi ceea ce promit ca ofer. Si incep sa lucrez, incep sa prestez, imi fac portofoliu de clienti, toate bune si frumoase. Vine criza. Am deja experienta in spate, am un oarecare renume in oras. Imi vine un client nou. El vine la mine! Imi trece pragul pentru ca a auzit de mine si e interesat sa il ajut sa isi decoreze evenimentul X. Ca a auzit el, clientul, de la altii, ca am facut bine ce am facut pana acum. Si a primit recomandari bune si de la alti clienti si de la altii care ma cunosc ca am colaborat cu ei. Si discutam, stam frumos si ne omoram creierele ca sa ii cautam omului solutia potrivita ca sa il multumim. La final, omul imi cere sa ii trimit oferta detaliata de servicii cu pret cu tot, pe mail. Ca sa o aiba in fata, sa o vada, sa se gandeasca la ea si sa se hotarasca intr-un final ce vrea de la mine si daca ii convine tot ce i-am propus eu. Si omu asteapta.

Si asteapta....

Si trece asa o saptamana, doua... si ajunge sa se sature de asteptat. Si vrea sa imi scrie. Dar ii vine mailul inapoi, ca adresa aia care a gasit-o pe situ meu, nu e buna. Asta daca situ meu merge, ca uneori pica totul si cu zilele sunt de negasit in spatiul internautic. Si intr-un final, se hotaraste tot omu sa ma sune, ca deh, astepta ceva de la mine. Si cand ma suna, sunt in plop. Nu imi amintesc cine e, cu cine am vorbit si despre ce, ba chiar ma fac ca ploua cand e vorba de oferta. Il intreb ingenuu, da cum, nu ati primit oferta? Nu v-am trimis-o? A... cred ca am uitat. Si uite-asa, ca la gradinita, incerc sa ma scot, ca doar am o memorie scurta, si clientul nu se supara, ca are nevoie de mine, ca doar sunt printre singurii furnizori de servicii de gen din oras. Nu cred ca se va supara prea tare si nu cred ca se va duce la altul. Ca mi-a zis ca a mai fost si pe la altii. Deci nu mai are unde sa se duca. E prins intr-un labirint, e un circuit inchis. E al meu. Deci imi permit sa fac putina bascalie de el. Ma scuz politicos ca am uitat dar ca ii trimit in jumate de ora mailul ala nenorocit. Uf, am scapat de data asta.

Deci, din ce am concluzionat eu pana acum, dupa ce am trecut prin doua experiente nefaste cu doua firme de organizat evenimente din orasul castelului, CLIENT= prostul ala care plateste.

De ce zic asta? De aia, pentru ca daca ma supar mai tare, ii dau pe toti la o parte si le arat eu cine e sefu. Sefu e ala de plateste. DA! Nu ala de incaseaza pumnii in gura, nu ala de asteapta de i se lasa pleoapele, nu ala de se pune el si suna ca sa se asigure ca nu este uitat intr-un colt de agenda, nu ala de nu poate dormi noaptea de indiferenta celor din jur, nu ala de isi face planuri si dupa aia isi musca buza ca a platit si nu stie pe ce sau ca a ramas pe afara.

Asta se intampla cand faci nunta in deplasare cu buget de criza. Asta se intampla cand ajungi la mila singurelor doua trei firme de organizat evenimente din oras si astepti miracole. Asta se intampla unde nu exista concurenta si furnizorii dorm pe o ureche.

Oare ce trebuie sa faca un om ca sa obtina o amarata de decenta intr-o colaborare? Sa sperie? Sa ameninte? Sa fie extravagant si sa imprastie cu bani in jur ca sa fie remarcat?

Si inca astept un telefon, inca astept niste oferte si niste propuneri de bun simt... Pana cand ma enervez si renunt la tot si imi fac eu singura tot decorul.

Una calda, alta rece

2010-06-22T17:12:00.018+03:00

Batai de cap cu termene de depunere, valabilitate certficate nuptiale, copii xerocopiate, taxe si declaratii de completat. Am ajuns cu bine si in ziua in care sa ne depunem actele pentru cununia civila. Inarmati cu toate cele trebuincioase si cam pe fuga (ca l-am furat pe Adrian din pauza lui de masa de azi ca sa il facem ''prezent'' la depunere) am ajuns in biroul de stare civila.

Timizi si cu pasi marunti am intrat incet, de parca ne era frica sa nu deranjam praful de pe podele. Inauntru, o doamna in costum maron, era cufundata cu totul in actele imprastiate pe un birou. Ne facem curaj si intram pana aproape de biroul ei, ca sa ii aratam intentia de a intra in vorba. Isi ridica barbia si ne trimite niste priviri acre pe sub sprancenele date cu creionul, si arcuite cam amenintator. Fara sa dea binete, ne lasa pe noi sa ne spunem pasul. Cum eu is campioana in a lua initiativa, sparg gheata cu un "Buna ziua, am venit sa ne depunem actele pentru casatorie". Raspunsul dansei, nicidecum cel politicos de ''buna ziua'', ne taie rasuflarea si orice urma de a mai dori sa purtam conversatie: ''pe ce data?''

Din acel moment, am simtit ca orice as fi mai fi zis sau as fi facut ar fi fost de prisos, asa ca am adoptat si eu o mutra acra, un comportament in oglinda, special pentru momente atat de plicticoase cum ar fi depunerea unor acte de cununie civila.

Si acuma fie vorba intre noi, eu inteleg ca pentru noi doi era pentru prima data cand faceam asta si era normal sa fim mai entuziasti, mai copilarosi, chicotind printre masele si incercand niste zambete tampe la completarea declaratiei, iar pentru ofiterul starii civile era doar o treaba rutiniera, DAR, nu cred ca ii pica falca, doamnei cu pricina, daca ne zambea un pic si ne arata sprijin si intelegere.

Conform zicalei ''Vorba dulce mult aduce'', cred ca ne-ar fi prins tare bine sa fim intampinati cu putin mai multa caldura in biroul respectiv, ca doar nu gresisem cu nimic.

A, stai, in ochii doamnei, gresisem. Ca am venit prea devreme. Ca trebuia sa venim fix pe 24, cand se faceau 10 zile inainte de ziua stabilita pentru oficierea cununiei. Am pus iarasi niste mutre nedumerite, nu de alta, dar cand am pasit pentru prima data, in acelasi birou, sa intrebam ce ne trebuie si cand sa venim, ni s-a spus, de o alta doamna, ca in min 10 zile (cat se proceseaza actele)dar maxim 14 zile (cat sunt valabile certificatele nuptiale) sa venim sa depunem actele. Ba chiar mi-am notat pe agenda, cum ca incepand de pe 21 iunie, respectiv 22, 23 si ultima zi, 24 , putem veni sa dam toate tzidulele.

Gresisem si din cauza asta primim pedeapsa verbala: ''Nu va pot inregistra actele azi!'' Asa, si?

Nu am mai continuat cu explicatiile vizavi de motivul venirii noastre azi, incercand sa o scapam pe tanti care ne daduse informatiile "eronate", si evitand o discutie prelungita, jenanta si inutila.

Dupa ce s-a ridicat din scaunul incomod de dupa masa de lemn, doamna ofiter, ne-a pus in fata niste declaratii de completat, ne-a explicat dintr-o suflare ce, unde si cum trebuie scris si apoi ne-a facut semn sa parasim locatia.

Am iesit si mai umili, iar eu mai revoltata, incercand sa ma calmez si sa sper ca macar concentrarea la completarea datelor noastre personale ne va aduce pacea pe care ne-am fi dorit-o de la inceput, inainte de intrarea in biroul cu pricina.

Pentru prima data, am scris hotarata, pe niste hartii care vor deveni oficiale peste 10 zile, ca sunt de acord sa imi schimb numele de familie, cu cel al mirelui, viitorul meu sot. Se pusese problema ca eu sa imi pastrez si numele meu si sa il iau si pe al lui, dar el nu vroia sa il ia si pe al meu, asa ca, decat sa ne incurcam in nu stiu cate nume, si sa ajungem peste cateva generatii, ca la spanioli, cu vreo patru nume de familie, mai bine asa, simplu: Popovici.

Cand ne-am intors cu toate cele, am asistat la completarea numelor noastre, a datei si orei oficierii casatoriei noastre, cu o miscare flegmatica din incheieturi, intr-o liniste rece si seaca de penitenciar. Apoi, aceeasi doamna ofiter ne-a trimis, la fel de rece, catre Primaria noua, la ghiseele de plata impozite si taxe, pentru a achita ''taxa de sala'' in valoare de 70 lei.

Ajunsi la primul ghiseu, in cladirea respectiva, am dat peste o tanti tare blanda, care zambea si cu ochii, care ne-a directionat catre alt ghiseu, acolo unde se platesc taxele de casatorie. Parca dintr-o data am simtit cum mi se inmoaie inima. Si zic:''bai, da de ce femeia asta poate sa zambeasca si sa fie OM si cealalta, nu?''
Mai mergem cativa metri si ne trezim in fata ghiseului bun. Dincolo de geamul securizat prevazut cu o fanta mobila in care poti sa introduci banii pe care vrei sa ii platesti, zarim o alta tanti, cumsecade. Adrian ii da direct, alaturi de un ''sarumana'', foaia pe care scria ce si cum si banii. Primeste rapid restul si chitanta doveditoare inapoi si auzim amandoi, cu inimile relaxate: "Casa de piatra!"
Si nici nu iesim din zona de taxe si impozite si exclamam: ''deci se poate!''

Ma tot intreb, oare ghiseele sunt niste stimulatoare de politete si caldura umana, sau pur si simplu unii oameni sunt mai blajini si basta? Sau functionarii de stat improprietariti cu birouri, devin in timp, mici mari sefi de plantatie, si pe chipurile lor li se intipareste rangul? Ma rog...

Ne intoarcem cu chitanta (pe care am dublat-o cu o copie xerox, ca sa nu ne trezim mai tarziu cu surprize) si o predam gloriosi. Intreb, ca sa fim siguri, daca ne mai trebuie ceva, daca mai trebuie sa venim. Incerc cu o ultima sfortare, sa mai fac conversatie cu un bloc de gheata.

"Nu. E de ajuns. Sa nu intarziati in ziua nuntii, sa fiti insotiti de doi martori, majori, cu buletinele de identitate, care sa fie cetateni romani."

Cu ochii beliti in actele intinse pe masa doamnei, in pragul usii, intreb cam disperata, a doua oara, daca certificatele de nastere in original, raman la ea. Raspunsul afirmativ taios, imi pune pumnu-n gura si ma trimite la culcare.

Multumim frumos, si zambind obligatoriu politicos si fals, iesim. PFUUU! Parca mi s-a luat o piatra de moara de pe suflet. Nu mai conteaza cat de acre sunt merele in livada doamnei ofiter de stare civila si cate cuburi de gheata ne-a aruncat azi in san, macar am rezolvat si cu treaba asta.

Mai avem un pas, o ceremonie de 15 minute, care ne mai desparte de a fi oficial cei doi stalpi ai unei noi familii. De abia astept. Nu, nu de abia astept sa dau cu ochii de doamna de gheata, ci de abia astept sa zambesc tamp, la bratul lui Adrian, cu buchetelul de margarete si crizanteme santini, in rochita alba cu volane, tragand cu ochiul la cartonasul ala patratos, pe care va scrie ca suntem casatoriti.

Lectia de biologie...transpusa in viata

2010-06-21T01:44:00.001+03:00

''Opuntia Humifusa este o planta perena, avand tulpina verde, inalta de aprox. 15-30 cm pe care se formeaza palete ovale sau eliptice cu spini.

Datorita faptului ca planta este un cactus, ea poate fi udata rar, deoarece iubeste mediul uscat, solul nisipos si lumina.

Opuntia este o planta de apartament pur si simplu adorabila, in momentul in care aceasta infloreste.

Florile sale sunt galbene sau portocalii, mari, asemenea unui clopotel deschis, au aspect catifelat, perfect. In momentul in care le privesti, ai senzatia ca nu sunt naturale, ci din ceara!''

Azi m-am zgariat in spinii unei Opuntia. Am simtit cum mii de ace ma inteapa din toate partile si mi se infing in pielea capului. Nu stiu daca mi-a curs sange, pentru ca mi-am acoperit ochii cu palmele si trupul cu bratele. Incercam sa ma apar de atac.
Mai rau a fost cand mi-am dat seama ca nu sunt singura sub ploaia de ace dureroase. Mai rau, a fost sa imi dau seama, ca EL nu se putea apara. Incercand sa isi scoata spinii din spinare si din piept, incercand sa ma apere si pe mine, a izbucnit, cu ultimele puteri pe care le mai avea. Ni s-a crapat pielea, amandorura. Adrenalina ne-a invadat trupurile si inimile noastre au batut la unison, furtunos, ca un scut invizibil de aparare.

Stupid, daca te gandesti cat de tare poate rani o planta ale carei flori sunt atat de frumoase!

Pentru necunoscatori (pana de curand ma numaram si eu printre ei): lat. Opuntia Humifusa= Limba soacrei.

Sesiunea pre-wedding take 1- 658

2010-06-19T18:22:00.002+03:00

Am parul ud de la ploaie si mi-s ametita de la serpentinele peste care am zburat azi cu masina din dotarea familionului, pe soare si pe furtuna.

De dimineata se anunta vreme frumoasa, asa ca am plecat catre meleaguri verzi si inflorite ca sa ne tragem in poze, in prima noastra sesiune de dinainte de nunta. Mie inca mi-era somn, dar nu am vrut sa ratez bunatate de soare...ca in perioada asta, de cand cu codurile galbene si alte culori nationale, ti-e si frica sa mai iesi pe strada.

Nu ne-am pregatit prea mult inainte, am dat fuga azi prin baie sa ne aranjam repede si sa fim decenti la pozat, apoi inca o fuga dupa accesorii prin Kaufland si apoi, la fel de repede, l-am preluat pe Eugen, ingerul nostru pazitor in ale imaginii nuntii noastre. Eram cu totii emotionati, fie ca am vrut sau nu, de ceea ce urma sa se intample. E ca si la un blind date: cam stii ce trebuie sa se intample dar pana nu ajungi la intalnire, nu ai cum sa prevezi ce va fi. Dar noi am fost norocosi. Si la ce gasca faina eram noi, cei din masina, nu cred ca putea sa iasa altfel.

Prima oprire, a fost la ''poiana minunata'', aia de vezi verde cat te tin ochii, si ti se mai racoresc un pic cu paraul ce curge sinuos si puternic printre pietris si petece de pamant. La un moment dat auzi in spate niste clopotei si mugete. Vacute pofticioase tund covorul verde pentru ca noi sa putem calca mai agale in picioarele goale. Soarele ne bate peste crestete si ne incalzeste mutritele schimonosite de atatea rasete. Floricele pe campii, hai sa le-adunam copii!

Cam asta a ramas din prima sesiune...

A doua oprire a fost undeva, pe o margine de drum, pe o panta cu flori, intr-un sat linistit, unde ne-am fortat muschii de la picioare ca sa stam frumos pentru imagini insorite. Despre asta nu vorbesc mai mult, ca a durat putin si sincer nu prea imi mai aduc aminte decat ca vroiam sa cobor de acolo cat mai rapid. :)

Apoi, fugind din calea furtunii, ca vedeam la orizont nori cenusii, am alergat cu picioarele goale pe sosea, ne-am cuibarit unul in bratele celuilalt si am ras cat ne-au tinut falcile cand Eugen ne-a pus sa sarim.

Si cand ne era lumea mai draga, cu gandul ca vom merge spre rezervatia de zimbri, a inceput sa toarne. Si a turnat si a tunat, pana ne-a tunat gandul ca ar fi cazul sa imortalizam niste faze si in suvoaiele de afara. Ne-am luat inima in dinti si am iesit, cu talpile goale pe asfalt, ca sa sfidam traditionalul. Ce-a iesit, vom sti mai incolo.

Dar, mai spre seara, am primit totusi trei cadouri gata taiate, in versiunea beta, ca sa mai ne potolim curiozitatea. Restul, cele mari si mai frumoase se vor lasa asteptate pana ies din cuptorul bucatarului nostru sef, Eugen Calota.

Asadar, sa bata tobele ca intra modelele:

La final de zi, am ramas cu zambetul pe buze si amintirile placute din ploaie, cu o floricica jucausa pe bordul masinii si hainele ude, aruncate in masina de spalat.

Rumegand cele intamplate azi si privind over and over again imaginile cadou trimise azi de Eugen, incep sa realizez ca a inceput numaratoarea inversa pana la ziua cea mare, si pentru ca pana acum nu am avut pic de emotii, acum percep o miime din emotiile prin care vom trece, eu si Adrian, pe 3 iulie, cand totul va fi oficial, cand oameni dragi noua si familiilor noastre vor fi alaturi de noi, sa ne felicite si sa ne zambeasca, confirmandu-ne ca dupa acea zi, noi doi vom fi UNA ,vom fi o familie.

Chinurile facerii... unei nunti

2010-06-18T15:00:00.001+03:00

M-am tot gandit de vreo saptamana daca sa ma defulez pe net sau nu si in ce forma....

I-am scris doar Anei toate suferintele mele, la adevarata intensitate, pentru ca in ea am incredere ca ma va intelege, asa cum mi-as dori. A facut-o si chiar daca era obosita si nu avea timp, mi-a trimis si un link al unei foste mirese in suferinta, care scria, anul trecut pe vremea asta, despre dezamagirile provocate de refuzurile la nunta ei. Am citit cu sufletul la gura tot postul ei, inclusiv comentariile cititorilor, si am stat asa cu ochii beliti in monitor pana la 3 noaptea, prelucrand informatia din capul meu cat si cea pe care o citeam acolo.

Azi, dupa ce-am strans destule refuzuri de la prieteni/amici/familie sau ce or fi ei..., dupa ce am procesat dezamagirile, mi-am dat seama ca am ramas doar cu o nuanta de tristete, pentru ca eu vedeam prezenta lor ca pe un lucru legat de vointa, placere, dorinta. Mi-am dat seama ca, pe langa motivele mai putin sincere, cusute cu ata alba, realitatea unei nunti si prezenta invitatilor tine, la noi, la romani, in cele mai multe straturi sociale, de o obligatie, datorie sau necesitate strans legata de partea financiara, pe care eu nu prea o am la inima, nu o pot digera si ca atare, prin ochelarii mei roz, o disting destul de greu in imaginea de ansamblu.

Pe de alta parte, recunosc ca sunt invidioasa pe acele mirese care au avut alaturi, la nunta, pe toti cei pusi in lista scurta, care nu au prins poate nici vremuri grele de criza economica, nici reduceri de salarii, nici disponibilizari, nici evenimente familiale nefericite si nici schimbari de domiciliu la prea mare departare de tara natala.

Da, inca ma controlez sa nu ma inverzesc de invidie, ca miresele din anii trecuti si-au permis luxul de a-si avea alaturi familia si prietenii, amicii si cunoscutii, fostii si actualii colegi de lucru, adica toata gasca asta de oameni, oameni care pentru ele au insemnat, inseamna si vor mai insemna ceva in vietile lor.

Poate ca unii nu vor sa inteleaga de ce e important sa ai multa lume la nunta. Poate unii se stramba din nas cand aud de cuvinte mari ca ''dezamagiri'' sau ''tristete'' sau ''nervi'' sau ''invidie''.

Am intalnit undeva un comentariu cum ca miresele sunt egoiste si ca nu se gandesc decat la ele, si ca nu iau in calcul, ca invitatii care au refuzat, poate au avut lucruri mai bune de facut decat sa le faca placerea de a le alimenta orgoliul sau aura de printesa. Ca poate oamenii respectivi chiar au probleme financiare, si ca nu conteaza ca au fost anuntati ca prezenta lor nu e conditionata de ''darul de nunta'', pentru ca oamenii se simt, musai trebuie sa se prezinte cu banu in plic, ca altfel ''e rusine''.

Poate sunt eu tampa, la ora asta de vara caniculara, poate ca nu mi s-au dezvoltat destul sinapsele in unele arii cerebrale si de aia nu pot face conexiunile cele mai potrivite legate de subiectul asta... dar eu inca mai cred ca poti veni la nunta cuiva din placere si nu din obligatie. Stiu ca o sa fiu condamnata, si mi se va pune o cruce infierata in frunte, ca mi se va imputa faptul ca nu sunt realista si ca o nunta se face CU, DIN, PE BANI, si ca degeaba indrug eu verzi si uscate despre placere, dorinta, bucurie si veselie, cand omul acasa de abia isi plateste facturile si e pe punctul de a face orice din disperare, ca sa iasa din ''saracie''.

Trecand de aspectul asta, mai vreau sa mai scriu despre ceva important: consecintele refuzului la nunta.

Am experimentat pe pielea mea, cum e sa fii refuzat. Am experimentat si doar vazandu-i pe cei din familiile noastre cum reactioneaza la refuzurile celor tot din familie. A celor care sunt in alte orase si au gasit motive care mai de care, sa nu isi arate interesul pentru a strabate km de sosele sau de cale ferata, sa vina sa ne vada pe noi doi.

Indignare, nervi, furie, plansete, negare, dorinta de razbunare si nevoia de a isi exprima cat mai vehement tot acest cortegiu de nemultumiri pricinuite de refuzul celor care au primit cu drag ''darul'' in anii trecuti, la nuntile lor sau ale copiilor lor.

Mie mi-e greu. Da, pentru ca am sperat sa pot depasi senzatia asta de singuratate in momentele fericite. Da, pentru ca de cand s-a dus mama, am sperat ca ii am alaturi pe cei ramasi in viata, din familie, sau prietenii, vechi sau noi, care mi-au oferit putin cate putin, din lucrurile sau sentimentele de care aveam nevoie la un moment dat. Mi-au umplut golurile ramase dupa pierderea ei.

Si desi mi-e greu, totusi am puterea (ca atunci cand am pierdut-o) sa ma ridic din borcanul de tristete si sa imi zic, cu optimism, ca ii mai am pe cei care au rezistat, pe cei care nu se lasa batuti cu una cu doua de vremea rea, de criza mondiala sau de toanele mele, si imi vor fi totusi alaturi si care vor putea zambi sau rade cu gura pana la urechi, sincer, la evenimentul asta important din viata noastra.

Inteleg cum e sa fii mai singur cu un om sau mai singur cu o gasca de oameni, stiu cum e sa te simti uneori golit de unele din zambetele si gandurile bune pe care le pastrai in tine pentru oamenii aia. Tocmai de aceea, mi-am zis ca nu voi adopta tactica razbunarii, nu voi apela la armele din dotare si nu ii voi izgoni din viata mea pe oamenii care nu vor veni la nunta noastra. Cred si sper ca asta e un semn de maturitate si de respect fata de sine si de altii. Asadar, nu ma voi lasa prada efectului de bumerang, nu ma voi lasa influentata de evenimentele nefaste din jur si voi merge mai departe.

A, si nu am ce sa iert, pentru ca nu gasesc refuzul la nunta, echivalentul unei injectii letale in vena unei relatii.

Voi incerca cu toate puterile sa ma controlez si sa nu vad lucrurile urate care se pot intampla in ziua cea mare, sa nu ii aud pe alde ''Gica contra'' sau ''stramba din nas'' pentru simplul fapt, ca tabloul de ansamblu este legat de noi doi, de relatia noastra frumoasa si durabila si de cei pe care ii va ajuta dumnezeu sau soarta, sa ajunga sa ciocneasca un pahar de sampanie cu noi.

Sanatosi sa fim (la cap), ca de restul ne mai purtan de grija si singuri!

''Imbraca-te mireasa!''

2010-06-12T13:32:00.003+03:00

E cald afara de iti vine sa te arunci in cada cu apa rece, dar inca ne tinem tari pe pozitii.

Dis de dimineata am tras o fuga cu masina pe coclauri (a se citi plaiuri mioritice hunedorene pline de hartoape, balega si vegetatie lasata sa cresca la mila Domnului) pana in comuna X, unde l-am gasit pe ''parintele''. Era in curte, ca tot omu, pe caldura asta, doar cu niste pantaloni scurti pe el si cu buricul la vedere. Pana nu ni s-a confirmat ca despre dansul era vorba, nu am crezut ca este chiar preotul pe care il cautam. Un om normal, care isi vedea de gospodarie, intr-o sambata calduroasa de iunie, ca asta. Si-a cerut scuze politicos pentru ca il gasisem asa dezbracat si din doua miscari a intrat in casa si si-a aruncat pe el o camasa, in timp ce ne intreba cu voce tare dinauntru daca dorim sa ne aduca o cafea sau un suc, ceva. Apoi, motivul venirii noastre.

Am sezut cu totii pe bancute, la masa de pe prispa, inconjurati de ghivece mari cu plante verzi, iar in fundal, zgomotele orataniilor de curte.

I-am zis omului ca il cautasem pentru a ne ajuta cu cununia religioasa la castel si dupa cateva amanunte, a acceptat. Mai interesant a fost sa aflam ca isi cununase fiica (mutata in State) tot in Sala Dietei si ca ei fusesera singurii care facusera tarasenia asta, sfidant orice interdictii si reguli stricte ale bisericii ortodoxe, pentru ca pana la urma, Dumnezeu este peste tot si taina cununiei religioase nu isi pierde din valoare daca se schimba decorul. Haleluia!

Am primit sfaturi privind ornatul salii si a drumului pana acolo si solutii de aranjamente florale de gen DIY, atat de potrivite pe ideea de la care pornisem inca de acasa.

Scurtand toata povestea, am batut palma cu parintele si am pornit in pas voios sa ne arate si biserica unde slujeste, la o aruncatura de bat de casa domniei sale. Am glumit pe seama duratei slujbei de cununie, si parca ne auzise gandurile, ne-a zis ca stie ca tinerii sunt nerabdatori sa se termine repede si din proprie experienta nu o sa ne ''plictiseasca'' mai mult de 40 de minute cu cititul si daca nu credem, ne da CARTEA ca sa citim pe ceas cat dureaza ceremonia. Am ras pe infundate si ne-am zis in gand... asta e preotul nostru! Apoi ne-a mai povestit si o patanie cu un mire care tot batea pe loc din picioare in timpul cununiei sale, pesemne ca avea niste nevoie fiziologice de rezolvat...si de atunci stie ca trebuie sa fie cat mai concis si sa nu o lungeasca mai mult decat se cere.

La iesirea din biserica, am confirmat parintelui ca e perfect asa cum a gandit-o, ca si asa noi nu vrem sa plictisim invitatii dar nici sa ne chinuim batranii, stand in picioare, pe caldura lui iulie.

Ca sa isi arate intelepciunea si experienta in domeniu, parintele m-a domolit frumusel, spunandu-mi ca nici vorba de caldura in castel, ba din contra, o sa trebuiasca sa ne imbracam, ca intre peretii de piatra nu bate soarele si nici nu dogoreste cuptorul de afara.

M-a cuprins parinteste cu palma pe dupa umeri si mi-a zis ca o sa fie bine. Si plecaram cu zambetul pe buze, multumiti si incantati, sperand ca macar cu aspectul asta o sa imi mai dispara emotiile sau supararile posibile din ziua nuntii. Slava Domnului!

''Marea prajitureala''

2010-06-11T14:37:00.000+03:00

Continuand seria chinurilor pregatirilor de nunta, trebuie sa mentionez aici campania ''marea prajitureala'', in cadrul careia am trecut pragul a Z cofetarii/laboratoare din 3 orase diferite si am gustat Z ori 15 tipuri de prajituri, ca sa ne asiguram ca decizia finala e cea mai buna.

Am inceput cu un laborator din judetul Hunedoara, care era aproape de noi si destul de cunoscut pentru localnici pentru calitatea produselor. Singurele avantaje din aceasta prima tura de prajitureala, au fost ca am primit moka doua cartoane de prajituri si ca am ajuns sa alegem si doua retete de prajituri: una cu nuca taiata mare si cu cafea si altele, binecunoscutele betivance sau bilute de cacao cu visina din mijloc. Restul, ni s-au parut prea grase, cu creme prea moi si cam placide ca si coloratie. Pornisem doar la drum cu ideea de variatie cat mai mare si colorit atractiv.

Dupa alte cautari, am mai dat de un laborator, tot din judet, dar care ne-a cam lasat rece pe toti, atat din lipsa de profesionalism a sefilor cat si a preturilor nejustificate comparativ cu oferta.

Apoi sistematic am mers si prin supermarket-urile din Deva si Hunedoara sa vedem ce minunatii dulci au la vanzare si am plecat stramband din nas, pentru ca nu gasisem nimic care sa se potriveasca evenimentului nostru.

La capitolul cofetarii locale, am dat iar gres, pentru ca nu am gasit nici profesionalismul personalului si nici calitatea prajiturilor pe care o asteptam. Ne-am vazut nevoiti sa facem stanga imprejur si sa mergem mai departe, sa cautam solutii sa zambim si sa nu ne stricam ziua degeaba.

In Deva am avut iar de umblat, dar mergand pe recomandari am intrat in ''Arta'' si ''La placinte inainte'', in ambele gasind atat intelegere cat si dulciuri pe gustul nostru.

Am ales, pana la urma cofetaria ''La placinte inainte'' din Deva, care ne-a fost recomandata cu caldura de unchii lui Adrian, consumatori fideli de prajiturici si placintele din magazinul mai sus amintit. Am vorbit, am cumparat, am degustat si am hotarat ca ei sa ne ajute cu preafericitele delicii de la receptie. Avantajele lor fata de altii: prajiturile sunt ''bune, ca de la bunica'', cu ingrediente naturale, de casa, fara coloranti si indulcitori, numa cu miere, gem si nuca, unt si faina, oua, branza si smantana, cacao si vanilie. Ramane sa ii anuntam cu 10 zile inainte sa inceapa sa se aprovizioneze cu ingredientele necesare pentru retetele alese de noi si sa ne fericeasca numa bine in ziua nuntii. Am obtinut si un discount de volum, asa, ca veneam cu recomandari bune. Urmeaza sa mai mergem pe la ei sa ne intelegem la cantitati si sa definitivam lista finala de prajituri dorite.

Din nefericire, nu am facut poze la ce am cumparat si degustat, pentru ca imediat ce am ajuns sa le taiem si sa le incercam, nu ne-am mai putut opri din mancat. Poate data viitoare. Deocamdata mi-am promis ca fac pauza de dulciuri, ca simt deja ca m-am ingretosat.

Imaginea de mai jos e facuta unei tarte delicioase care a fost mancata pe nerasuflate, tarta cumparata din Timisoara de la laboratoarele Fropin. Ei sunt cei cu care am fi batut palma urgent, numai ca ne tine in loc lipsa transportului corespunzator de la Timisoara pana la Hunedoara. Am tot umblat zilele trecute dupa o un nene cu masina frigorifica, dar inca nu am reusit sa dam de cineva interesat sa ne ajute. Asa ca, tartele vor trebui sa mai astepte... pana ajungem in Timisoara si le vom manca doar noi, acasa.

Singurul regret pe care il avem acum e in legatura cu tortul. Cand am plecat din Timisoara saptamana trecuta am cumparat de la Fropin tortul ''cel mai comandat'' pentru nuntile din oras. Am vrut sa-l incercam inainte de a ne hotari asupra unui sortiment si am ramas uluiti de cat de bun a fost. Nu o spunem numai noi doi, ci toata familia lui Adrian, la masa de duminica de la bunici, cand am ajuns la desert.
Tortul cu pricina are la baza un blat usor, alb, cu crema pufoasa si ornat cu fructe mari taiate in doua si unse cu jeleu, iar pe partile laterale, cu fulgi de migdale. A intrunit cele mai multe voturi pana acum, dar din pacate nu il vom putea aduce pana aici ca nu avem cu ce. Deci pica si varianta asta.

Mai asteptam un raspuns al celor de la Arta si daca nici ei nu ne pot lua comanda...atunci va trebui sa gasim urgent o solutie de compromis. Grea misiune pe caldurile astea.

Intre timp, voi visa la pozele din arhiva cu torturi... asa ca sa am la ce saliva.

Nunta in deplasare

2010-06-09T18:20:00.000+03:00

Plecaram 2 din Timisoara si cu matzele 4... ca sa ne pregatim de nunta.

De cateva zile de cand suntem in Hunedoara, am tot facut naveta pana la Deva si inapoi sa intrebam, sa cautam, sa verificam si sa probam si sa gustam ce ne mai lipseste bifat de pe lista.

Pana acum, am reusit doar sa ne comandam verighetele la o bijuterie comunista (de aia ca pe vremuri) dar cu niste angajati super de treaba, care ne-au aratat intelegere, flexibilitate si preturi mai mult decat ok pentru buzunarele noastre, in conditiile in care noi ofeream aurul nostru. Asta in comparatie cu magazinele astea noi, de cartier sau de Mall, care nu numai ca pretind niste sume cam maricele pentru niste verighete simple din aur, asa cum am vrut noi, dar ne-au si tratat cu scarba, teama si teatru.

Ei, lasa ca am trecut si de proba asta de foc, asa ca, pe 25 iunie vom avea si minunatele inele ce ne vor fi de folos pentru a ne uni simbolic destinele, in cadrul cununiei religioase. Lasand focurile din fundal si textele mistice din afara, verighetele noastre ar trebui sa arate cam ca Inelul din Lord of the Ring (ca si asa suntem amandoi impatimiti dupa poveste... eu dupa film mai mult, Adrian dupa carte). Si ca sa fie treaba treaba, am rugat-o pe tanti bijutiera sa ne graveze pe interior inelele cu pricina, ca sa stim si noi cine, cand si cu cine se casatoreste. Pentru fani, imaginile le voi posta la timpul potrivit.

Ca asa imi veni in cap de dimineata

2010-06-09T10:01:00.001+03:00

Grau verde

2010-06-02T18:07:00.000+03:00

Am vazut mai demult, intr-un Cosmo bride, un aranjament pentru mese de receptie nunta cu mere verzi si grau verde. Mi-a picat cu tronc ideea si mi-am zis ca trebuie sa am si eu pe masa asa ceva, la nunta. Cum vom fi in tema nuntii eco, am inceput munca de research pentru a vedea cum obtin minunatele, naturalele si in acelasi timp simplele aranjamente. Am gasit, prin situri variate de internet, pe intreg mapamondul, cum ca frunzele graului verde sunt un miracol natural pentru organismul uman si animal, fiind considerat sangele verde, pentru proprietatile sale detoxifiante si curative.

Dar pe mine ma intereseaza cum obtin verdeata de grau incoltit, asa ca am gasit intr-un final si un filmulet edificator, care m-a incantat peste masura, ca este exact ceea ce aveam nevoie. Enjoy!

Solutii de calmat spiritele

2010-06-01T20:06:00.000+03:00

Am intrat in linie dreapta in luna iunie, adica ultima luna in care mai putem face pregatiri pentru nunta noastra. Am rezolvat multe dar mai sunt inca o gramada de detalii de pus la punct si de discutat cu oameni si de cumparat alte giumbuslucuri.

Nu am stiut cum voi reactiona in situatii limita sau in cazuri de presiune, pentru ca e prima oara cand organizez o nunta... si mai ales ca e vorba de nunta noastra! Inca de anul trecut, am tot cautat surse de informare pentru a cunoaste care sunt acele DO's and DON'Ts, pentru a le pune in aplicare, respectiv pentru a le evita. Am ras la unele emisiuni si am strambat din nas la altele, am zambit gasind unele linkuri si am incruntat fruntea la informatii gasite pe unele formuri sau bloguri. E greu, dar nu e imposibil. Important e sa iti pastrezi calmul, sa fii stapan pe ceea ce vrei si poti sa faci (bugetul) si sa iti controlezi pe cat posibil emotiile negative care pot sa distruga cele mai frumoase momente dintr-o nunta. M-am temut enorm de titulatura ''bridezilla'' si mi-am promis ca voi face tot posibilul sa nu devin una.

Dar de curand mi-am dat seama ca mi se tot atrage atentia ca ar fi bine sa ma temperez, ca ar trebui sa caut solutii diplomatice la unele probleme aparute in relatia cu furnizorii, ca sa fac bine sa imi fac prieteni si nu dusmani printre cei care ma ajuta la organizarea nuntii si tot asa... pana cand am simtit din nou ca mi se ridica tot sangele in cap si ca o sa devin o bridezilla autentic romaneasca, o fiinta nepasatoare si insensibila, infantila si dura, rautacioasa si acida, care o sa arda tot ce se afla in jurul sau, din cauza faptului ca nu isi poate controla emotiile sau pornirile spontane in incercarea de a rezolva rapid anumite situatii.

Ma tot gandesc ca poate nu e o problema legata de nunta... ci poate ca asa sunt eu in majoritatea cazurilor... ironica si parca mereu nemultumita, perfectionista, uneori chiar rautacioasa, capoasa si nehotarata, cu toane si copilaroasa, iar acum ies la iveala toate astea din cauza presiunii si a contextului. Deci, sunt sau nu o bridezilla?

Fetele bune ajung in Rai, fetele rele ajung unde vor!

In principiu, conform citatului de mai sus, ar trebui sa imi ating telul, adica sa ma marit cu bine, sa am nunta visata si sa fiu multumita de tot si de toate.
In realitate, ar trebui sa fiu inteleapta si sa ascult de toate sfaturile cunoscutilor mei, a celor care ma cunosc si stiu ca imi doresc doar binele si sa incerc sa imi infranez pornirile trasnite si sa ma controlez in anumite momente, gandind de doua ori la ce urmeaza sa fac. Nu pot decat sa sper ca nu am facut inca prea mult rau incat sa stric ceva in bunul curs al organizarii nuntii.

No regrets, they only hurt!

Deci capu sus si visand spre un viitor cu soare si numai intamplari pozitive, sper sa reusesc sa trec si de aceste incercari grele. Asa dau eu din gura cam mult si uneori prea repede, sau fac lucruri care apoi sa imi dau seama ca nu trebuiau facute... Macar mi le asum.

Totusi, nu pot sa nu ma gandesc la gandurile tampe si infantilismele scoase pe gura la un moment dat, care, poate au ranit pe unii sau au pus pe ganduri pe altii. Mai nasol e ca mi-am dat seama ca uneori am spus lucruri insensibile vizavi de cei din familie (a mea sau a lui) care poate nu isi gaseau locul... niciodata, niciunde. Pentru asta, deja m-am tras singura de urechi si mi-am promis ca nu se va mai repeta.

In time of test, family is best. (Burmese Proverb)

La drept vorbind, cred ca ar trebui sa adopt din diplomatia lui Adrian, care, stie uneori sa se scoata dintr-o situatie dificila, nelasandu-si piticii sau demonii sa ii iasa la iveala, pe gura sau prin comportament.

You must be the change you wish to see in the world. (Mahatma Gandhi)

Cu putina imaginatie si creativitate, as putea sa o scot la capat, gasind prin umor si veselie, muzica si dans, gandire pozitiva si vointa, ajutor din partea celor mai apropiati prieteni, linistea, calmul, echilibrul si calea cea mai buna de a trece peste aceasta incercare. Goosfraaaba! :))

Nah, deci vii, da?

2010-05-29T00:35:00.000+03:00

Cea mai recenta bataie de cap am avut-o cu invitatiile. Pentru ca le vroiam facute cat mai repede, cat mai bine, cat mai modern, cat mai altfel, cat mai pe tema nuntii si din hartie reciclata. Din cele de mai inainte, nu am reusit sa atingem decat partea cu modern si pe tema nuntii. Am facut tot ce ne-a stat in puteri si in buget sa facem asta si pana la urma a iesit ceva ceva.

Azi am chemat-o pe Ana sa ne ajute la caligrafiat adresele pe plicuri (cat am reusit sa sun si sa dau de o parte din cei de pe listele de invitati). Multumim Ana!
Maine ma duc la posta si deja trimit prima tura. Nu am cautat prea multe elemente de traditionalism la nunta noastra, dar partea cu invitatiile imprimate am pastrat-o. Ca d-ra de onoare ''prima'' a vrut asta (mai la baza, mai la serios), ca nu toata lumea are sau intelege posta electronica, si pentru ca am vrut sa multumim lumea sau sa ne aliniem la unele standarde... nu mai stiu ce a fost in capul nostru, dar am facut-o si suntem mandri de asta.
Designul l-am ''furat'' de pe un site strain de specialitate si Adrian l-a adaptat la nevoile noastre de nuante, aranjare in pagina si marime.
Cei de la imprimerie, ne-au ajutat cu hartia (nu cea pe care o alesesem la inceput, pentru ca nu au mai putut sa aduca hartie reciclata, in timpul cerut de noi, deja f f scurt), cu imprimatul si taiatul. Noi am cumparat plicurile din Metro (cu banda autoadeziva) si Ana le-a scris.

Mi-am dat seama, ca in povestea asta cu nunta, ajungi intr-un stadiu cand nu iti mai permiti sa faci nervi sau fite, nu iti mai permiti sa taraganezi sau sa negociezi, pentru ca toate se leaga intre ele. Dar de asemenea, mi-am dat seama, ca uneori, e mai bine sa fii clientul pretentios, sa ai alternative si sa poti sa alegi ceea ce iti place cu adevarat, decat sa iti para rau mai tarziu, cand se termina nebunia, si la rece iti dai seama ce gafa ai facut pe fuga.

In week-end-ul asta mi-am planificat si niste sesiuni de impartit invitatii direct, la un pahar de vorba, in oras, cu fetele mele, pe care si asa le vad rar, din motive de ''alte prioritati''. Cred ca asta o sa ma scoata putin din rutina planificarilor zilnice si o sa imi mai incarce bateriile.

Pentru prietenii mei din afara tarii, am ales varianta electronica, iar in momentul cand vor ateriza la locul faptei, in Hunedoara, le voi inmana atunci plicurile cu invitatiile lor.

Avand in vedere ca am adaugat in plic, pe langa invitatie, si cardul de confirmare (ca am gasit in asta o modalitate eleganta si flexibila de confirmare si ca am vazut ca se poarta in strainatate ideea), ma pregatesc deja pentru o sesiune emotionanta de primit confirmari si refuzuri, pe telefon, pe adresa noastra comuna de email sau prin posta.
Ma voi inarma asadar cu multa rabdare si zero asteptari (ca sa nu ma toropeasca dezamagirile posibile) si voi vedea ce iese.

Pana acum stiu doar ca am insumat multe ore de nesomn si cateva kilograme de stres.

In cautarea verdelui perfect

2010-05-25T10:13:00.001+03:00

Prima intalnire cu prima firma de decoratiuni de nunta... primul stres legat de verdele nostru. Primul impas. In goana dupa bifarea cat mai multor itemi din lista de prioritati de rezolvat am uitat ca nu poti impaca si capra si varza, pe ultima suta de metri, nu poti sa faci figuri sau sa mai ai pretentii la ceea ce era ideal. Dar nu ma las. Nu accept doar doua nuante de verde impus, cand eu stiu ca niciuna din ele nu e ceea ce vrem. Inca mai caut...inspiratie si poate alternative.

Mi se ridica tensiunea si acum, cand ma gandesc la hidoseniile de nuante propuse de doamna respectiva, pentru pata de culoare de pe husele scaunelor din sala de receptie. Primul, cel preferat si, dupa parerea dansei, ''cel mai potrivit cu tema si culoarea nuntii'', il pot cataloga ca fiind un verde de balta statuta de muuulta vreme in soare, verde batranesc, tomnatic, cu irizatii aurii, un verde de frunza care incepe sa se usuce, sau iarba arsa de soare.

A doua nuanta, propusa la insistentele mele, ca rezultat a nemultumirii mele si a lui Adrian, a fost un verde fistic... care mi-a dat peste ochi imediat ce a aparut in sala, in mainile unei angajate a firmei cu pricina. Si oricat s-ar fi chinuit dansa cu funde, simple sau duble, tot aiurea arata. E un verde artificial, de vata de zahar, un verde infantil, spalacit si timpuriu, care, nu batea cu verdele nostru mult-dorit.

Degeaba am batut apropouri daca exista posibilitatea achizitionarii unui alt material intr-o nuanta dorita de noi, ca doamna se facea ca ploua, asa peste noi, in ropote, cu galeata. Am renuntat sa o mai bat la cap cu alternative, cand am vazut ca nu ne ajuta mai mult decat atat. Confirmarea ca firma dansei nu agreaza clientii pretentiosi ca noi, a venit dupa ce am asteptat un mail promis cu oferta detaliata de servicii oferite, asa cum a pretins ca trimite, cand am discutat cu ea in birou. Pe langa faptul ca am incercat in nenumarate randuri, fara success, sa accesez situl specificat de dansa, pentru a vedea fotografii de la evenimentele organizate si decorate de ei, nu am primit nici macar un raspuns politicos la mesajul electronic pe care i l-am trimis, dupa doua zile, sa ii reamintesc ce hotarasem la intalnirea fata in fata.

Nemultumita fiind din fire, am facut planuri mai eficiente pentru decoruri, planuri pe care sper din tot sufletul sa le pot pune in aplicare, in ideea de ajunge sa ma incadrez si in buget si sa imi impac dorinta de frumos si placut, de potrivit si tineresc. Domnisoarele mele de onoare din tara, au venit deja cu idei si si-au anuntat deja intentia de a-si folosi ideile si indemanarea pentru a o scoate basma curata.

Thinking outside the box

2010-05-23T12:29:00.000+03:00

Aseara am fost in oras la un pahar de vorba cu Adrian, familia lui si doamna in charge cu mancarea pentru receptia de la nunta noastra. Stiam de la inceput ca nu o sa fie usor, dar nu mi-am inchipuit ca o sa intampin atata rezistenta, din partea unei persoane, la ideea de NOU.

Am spus verde in fata ceea ce vreau si de ce vreau asa si de ce nu altfel. Adica vreau o receptie de nunta cu bufet suedez pe tot parcursul nuntii. Stupoare!

Nu stiu nici acum daca rezistenta e din cauza ca e o chestie noua pentru un oras ca Hundeoara sau din cauza persoanei care urmeaza sa fie pusa fata in fata cu noul, cu provocarea.

La inceput au fost puse in discutie motive de genul spatiului, a logisticii, apoi motive de genul: ''aici nu suntem in strainatate" sau "la nunta nu vor fi numai tineri", ca sa ajungem in final la ''o sa fie greu... dar vedem ce putem face''.

Nu am inventat eu roata asta... si nici nu aveam de gand sa imi planific o nunta extravaganta, receptie a la Elton John sau prezentare Jean Paul Gaultier. Pur si simplu, imi doresc sa aduc tinerete, noutate si flexibilitate in sala de mese. Asta se intampla deja in State sau in UK, dar in Romania, Hunedoara, oamenii sunt inca lipiti de traditionalism, de conservatorism si ''ceea ce se face de obicei'', ''ceea ce se mananca'', ''ceea ce este deja si stim ca merge''.

Dupa un inceput de discutie in razboi, evidentiat fiziologic cu pete rosii pe gatul si obrajii doamnei in discutie, am ajuns la concluzia ca va fi greu... dar nu imposibil. I-am transmis cele mai bune intentii ale mele privind receptia, asa cum o vad eu... si i-am promis sprijinul meu total legat de lucrurile pe care nu le stie sau nu le poate realiza de una singura. Am primit fraze taioase si defensiva. I-am spus ca o vreau ca prietena de receptie si nu am de gand sa ii fac viata un calvar cu ideile mele...dar am primit din nou defensiva. In cele din urma, am innecat seara in niste glume acide, un ceai cu lamaie si miere de albine si am finalizat pe plecare, cu promisiunea de a ne transmite ideile reciproce pe mail si de a gasi o cale comuna de a rezolva amiabil problemele.

Nu vreau sa fiu rea, dar din pacate, suferim cu totii, intr-o masura mai mare sau mai mica, de kainolofobie (frica de noutate). Stiu ca si eu am uneori tendinta de a da inapoi, dar sa ma apar asa cu vehementa si sa combat totul in numele traditionalismului si a conservatorismului... e prea de tot. Sa nu uitam ca lumea a evoluat datorita celor care au invins temerile legate de nou si au convins masele de a trece de conventii si idei vechi.

Sunt increzatoare ca voi misca rotitele masinariei asteia si vom duce carul incapatanarii si a credintei in ideile invechite mai departe... catre viitor, sub forme noi, practice si flexibile.

Si pentru ca mi s-a spus in nenumarate randuri ca nu o sa reusesc sa multumesc pe toata lumea, (adica invitatii), vreau sa spun ca nu asta mi-am propus din start, ci mi-am propus sa fac o nunta altfel, o nunta tinereasca, cu idei proaspete, cu scopul de a aduce dinamism, o mai mare interactiune intre invitati si amintiri puternice, sper eu, pozitive. Si faptul ca imi asum riscul ca lumea sa nu poata iesi inca de la inceput din cutiuta lor cu obisnuinte legate de nunta...

Vom vedea cat de rigide, de patrate sau obtuze sunt unghiurile din care vor privi invitatii nostri receptia.

Ca sa intram deja in ritm de... NUNTA

2010-05-14T08:13:00.001+03:00

si.... dedicatie speciala pentru Ana

Un altfel de print si printesa...

2010-05-11T15:42:00.000+03:00

la CASTEL!

Mi-am dorit tare mult sa pasesc ca mireasa, pe podul acela lung din lemn si piatra, care face trecerea de pe un mal pe celalalt catre castel si sa iesim de acolo cununati , veseli si transiti ca de obicei, dar ALTFEL. Mi-am dorit o nunta altfel, nu mai pompoasa decat a altora, nu cu fite si scumpeturi, dar AltfeL.

Si cum Hunedoara nu e Las Vegas, ''altfelul'' l-am gasit in locatia cununiei religioase, la Castelul Corvinestilor (sau Huniazilor).

Cand mi-am luat inima in dinti si am sunat la numarul de telefon de pe situl castelului nu stiam ca o sa am parte de cateva emotii si o veste proasta. Vestea proasta e ca la capela castelului nu se mai pot face nunti pentru ca e in reconstructie timp de un an. Dar am contrabalansat asta cu dorinta mea de a face cununia la castel si am intrebat daca nu exista alta solutie. Mi s-a raspuns senin ca se pot inchiria si alte sali din castel, contra cost bineinteles si cu conditia de a trimite directorului muzeului o solicitare scrisa pentru inchiriere. Am asteptat mult si bine confirmarea, dar pana nu am sunat din nou astazi, nu am primit raspuns. Pare-se ca uitasera domnii de acolo sa isi citeasca mailurile sau sa raspunda la ele. Si ca sa imi creasca tensiunea si mai mult, primirea confirmarii de la directorul muzeului era strans legata de ceea ce urma sa scriem pe invitatii (pe care, da, inca nu le-am trimis nici acum, cu mai putin de 2 luni pana la nunta!).

Dar cu rabdare si vointa, initiativa, putere de convingere si ceva abilitati de comunicare am reusit sa o scot la liman si cu asta.

Nu ma intrebati ce mi-a venit, ca stilul princess nu e deloc stiul meu, dar am simtit ca sobrietatea unei cununii religioase si dorinta de neconventional pentru nunta noastra se pot regasi usor intr-o ceremonie la castel... asa ca pentru maxim o ora voi simti si eu povara unei diademe imaginare batuta cu pietre pretioase. :P

Pentru cei interesati gasiti acolo un numar de telefon si adresa de mail:

http://www.hunedoara.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=1114

Ne vedem pe 3 iulie in Sala Dietei (in caz ca va ramane stabilita pentru cununia noastra)!

Zambiti va rog!

2010-05-07T23:16:00.001+03:00

Eu una stiu ca asta o sa fac in seara asta. Macar am scapat de o grija... si pot sa imi lungesc orele de somn.

Ne-am gasit fotograf de nunta! DAaaaa! (cred ca fac si repetitii pentru ziua cea mare cand voi spune Da! :P)

Si pentru ca fana mea cea mai infocata (faptul ca e si domnisoara de onoare principala, este un mic detaliu) era inca sceptica, tin sa mentionez ca am reusit sa ma incadrez si in deadline-ul periculos de a rezolva acest task (cu doua luni inainte de nunta) dar si sa dorm linistita noaptea, ca am facut cea mai buna alegere pentru noi si imaginile pe care le vom avea de la nunta incolo, pentru noi, pentru parinti, bunici, purcei, catei si .... pentru mai incolo, pentru nepoti.

Deliberarea a durat o saptamana, pentru a cerne imaginile nefocalizate, redundanta si incercarile de procesare nereusite, de ideile noi, aburi de mister si dorinta de a avea si pentru noi culori puternice, veselie, personalitate si delicatete.

Juriul a ales cu unanimitate de voturi: Eugen Calota. Hunedoara. Flexibilitate. Interes. Putere in imagini dar si in cuvinte.

Multumim partidului roman al fotografiei ca am reusit sa facem si asta. Traiasca!

Maine ma duc la Muzeul Satului sa mai fur niste imagini faine de Ziua Europei. Apoi, in liniste, acasa, ma voi gandi la ideile ce vin de la sine pentru decoruri, modelul final de invitatie si meniu.

Somn usor!

Si totusi stresul exista...

2010-05-04T14:14:00.000+03:00

Am intrat in linie dreapta...mai sunt 2 luni pana la nunta si deja am intrat intr-o semi panica legata de pregatiri si de buget. Intim legat de temerile mele de mai sus au aparut si durerile de cap, insomniile, depresia, starile de iritare si nervii. Mi-am zis ca astea or sa treaca de la sine, asa cum ma astept sa treaca si toate celelalte probleme cu nunta... numai daca imi propun asta si daca gandesc pozitiv, ma relaxez si ma gandesc ca totul va fi bine. Ei...dar surpriza! Nu s-a intamplat asa. Ba din contra... toate simptomele mele pre-nunta s-au intensificat si mi-am dat seama in scurt timp, dupa cateva scene si crize de nervi cu partenerul meu de viata (in curand, mirele si in viitorul apropiat, sotul) ca nu se mai poate asa si ca trebuie sa ma organizez si sa iau initiativa.

Asadar, azi e ziua in care mi-am adus in jur caietul meu galben lamaie cu sina (ala pe care scrie mare Planificare nunta si pe care l-am cam abandonat de vreo cateva saptamani pe un raft), markere, pixuri, coli albe, laptopul si paginile mele preferate legate de organizarea nuntii, o portocala, telefonul si calendarul! Deci e sigur! Muzica merge, mainile mele tasteaza sigur si rapid si m-am apucat de organizat serios pentru cat a mai ramas din nunta...receptie si alea alea.

..................................................................

Urmarind doua tipuri de planificari (cele 2 preferate alese de mine acum ceva vreme) si comparand cu ce am facut pana acum si cat a mai ramas pana la ziua cea mare, am insumat pe caietul galben 17 puncte care trebuie rezolvate luna asta, in mai.

M-am cam speriat, recunosc, dar macar bine ca fac asta acum si nu in prag de nunta. As fi preferat sa fac ca marea majoritate a americancelor pe care le vad la tv, sa urlu si sa dau ordine unui consultant in organizare nunti, dar in lumea reala, eu sunt organizatoarea.

Eu trebuie sa ma pun singura la facut exercitii de tonefiere ca sa arat bine in rochia mea alba cea scurta cu volane. Eu trebuie sa ma conving ca pot sa imi gasesc cei mai buni furnizori de flori si de ornamente pentru mesele de la receptie. Eu trebuie sa ma orientez pentru felurile de mancare pe care le vom oferi invitatilor in seara receptiei. Eu... trebuie sa imi dau suturile in fund si sa ma mobilizez sa fac treaba asta sa mearga. Pentru ca nici mirele si nici familiile noastre nu sunt destul de motivati sa puna niste vaselina pe rotile masinariei asteia care se cheama NuntA!

Ma tot bate gandul de ceva vreme sa imi fac afacere pe organizare de evenimente festive- gen nunta- dar psihologul din mine imi tot spune ca nu am cum sa fac asta si sa ies castigatoare atata vreme cat eu nu sunt in stare sa ma organizez singura pentru propria mea nunta.

Timpul asta parca uneori era prietenul meu...acum imi este dusmanul din umbra. Si incepe sa imi bata inima mai tare...tic tic tic tac...DONG!

Stiu ca nu sunt singura care simte toate chestiile astea si ca tot asa, nu sunt singura care si-a tras suturi in poponeata, netonifiata destul, ca sa se trezeasca la realitate si sa isi puna mintea la contributie sa faca totul sa mearga.

Va tin la curent daca reusesc sa ma tin de asta sau nu.

Intre timp:
- invitatiile (de hotarat modelul, de gasit modalitatea de imprimare, tipul de hartie, numarul invitatilor care vor primi invitatiile imprimate, modalitatea de impartire, gasit adrese si facut timp de intalniri face to face cu potentialii nostri invitati);
- fotograf (si cameraman) pentru ziua de dinainte sau chiar in ziua nuntii; ne-am face noi singuri fotografiile daca nu ar fi chiar o bataie de cap in plus...desi mi-ar placea tare mult sa fiu eu cea care fotografiaza...:)
- capela de la Castel- cat costa, cat dureaza, daca trebuie sau nu ornat inauntru si afara;
- coafura si machiajul pentru ziua nuntii - culori, modele, tip, cine le face si cat costa;
- de definitivat meniul pentru receptie;
- ce companie de decoratiuni va fi aleasa pentru a ne aduce piesele centrale si fetele de masa/scaune;
- costumul mirelui - de achizitionat;
- pantofii si volul pentru mine;
- verighetele noastre- ce model ramane pana la urma, materialul, cat costa si de unde ni le luam/unde ni le facem;
- rochite si accesorii pentru domnisoarele de onoare - daca ramane sa le imbrac eu intr-un anume fel, sau le las pe ele de capul lor, sa vina cum se simt mai bine;
- marturii pentru invitati;
- cadouri pentru nasi si familie...d-re de onoare;
- accesorii de nunta (cos de flori, lumanari, perna de verighete);
- dansul mirilor- adica noi- daca il mai facem si daca da, ce dansam pana la urma;
- transport pentru ziua nuntii.

Pfu....si eu credeam ca mai sunt putine de rezolvat..dar daca le iau pe fiecare la puricat imi dau seama ca nu va fi usor deloc dar nici imposibil.

Wish me luck girls!

Prima "donsoara"

2010-04-22T21:07:00.000+03:00

Daca tot eram azi la capitolul rochii, deci m-am incalzit cu postul trecut, si pentru ca o fana a blogului meu (si o prietena draga, cam scumpa la vedere totusi :P) mi-a spus ca o sa fure un model de rochie pentru nunta dintre cele postate de mine anterior (la Little White Dress) m-am gandit sa le vin si altora in ajutor cu idei pentru modele, adica sa le dau motive sa "fure" ceva frumos pentru o cauza buna (fie ea o nunta, o petrecere de absolvire sau o receptie data de firma). :P

Lunile care au trecut am tot facut search pe situri variate, dupa modele de rochii scurte sau chiar lungi, dar care au elemente care mie mi-au facut cu ochiul si care m-ar putea inspira pentru THE dress. Asa ca am o colectie draguta de imagini cu rochii scurte care pot fi purtate la diferite ocazii. Dar pentru ca eu le-am colectionat ca sa le dau domnisoarelor mele de onoare (iata inca o chestiune de rezolvat de pe lista mea de prioritati) idei pentru rochiile ce le vor purta la nunta mea, o sa le consider in continuare rochii de ''prim domnisoare".

Pentru femeile puternice, sau care vor sa inspire putere si care au incredere in corpul lor... o prefer pe cea de sus, atat pentru culoarea metalica electrizanta cat si pentru modelul decolteului.

Creatoarea Jenny Yoo mi-a incantat privirea cu aceste rochite care par simple dar prin materiale si croiala sunt pretioase.

Pentru ambele, Jenny Yoo a folosit bobbinet (sau bobbin net, care e de fapt tulle adevarat, nu urateniile pe care le gasim noi in magazinele de materiale, o plasa fina, a carei caracteristica principala este aspectul pe diagonala, dat de asezarea firelor, ceea ce confera rezistenta tesaturii).

Din colectia Amsale pentru toamna 2010, mi-au atras atentia 3 modele de rochite, in special pentru fluiditatea materialelor folosite. Toate au talia definita, dar difera in functie de cat de inalta e... cata amploare permite bustului si cat de bine se potriveste cu linia decolteului.

Mai sus, mi-au placut volanele de pe bretele, jos, culoarea rochitei si aplicatiile de pe bust. Recunosc ca la aceasta rochita, sunt dezavantajata din cauza marimii bustului. Manechinul din imagine insa face fata cu brio la challenge-ul designerului.

Cea din urma, tot intr-o nuanta neutra, de toamna, imi place mult pentru bretelele petrecute dupa gat care lasa umerii la vedere si asta mi se pare ca da un plus de feminitate celei care poarta rochia.

Aseara am gasit trei designeri noi (pentru mine) si admirandu-le creatiile mi-am promis ca o sa afisez macar cate un model care mi-a atras atentia mai mult.

De la Alfred Angelo, din colectia de toamna 2010, am ales rochia de mai sus, care imi inspira multa feminitate si delicatete prin lungime, prin bretelele ca niste flori cusute pe ata, cat si pentru culoarea energica, solara, tipica pentru perioada verii si facand trecerea catre auriul toamnei.

Pe vernil, un model lejer, fluid, care pune in evidenta un bust generos, dar care poate acoperi imperfectiuni ale taliei sau soldurilor, datorita amplitudinii fustei.

De la Romona Keveza, am ales rochia de mai sus, care, desi e pe negru, mi-a taiat respiratia datorita amplitudinii fustei, lungimii elegante si feminine, cat si a liniei decolteului, care, la fel, avantajeaza busturile mai mici. Stiti vorba aia, ca omul mereu tanjeste dupa ce nu poate avea...

Si pentru ca veni vorba de tanjit... ei bine, pe langa drooling-ul aferent vizualizarii pielii de portelan a manechinului de mai sus, mi-am clatit bine ochii cu modelele create de Alfred Sung, modele din care am ales cele trei pe care le-am unit in colajul de mai sus.

Rochitele sunt din colectia de primavara 2010 a designerului de origine chineza, care a studiat haute-couture la Paris si New York si apoi s-a mutat in Canada unde si-a pus bazele afacerii care l-au facut celebru. Am ales pentru acest post, trei modele, pentru culorile vibrante si pentru croiala aparent simpla, dar care mie imi inspira perfectiune.

Prima din colaj, de culoarea jadului (mai sus am expus-o si in albastru electric, ca e mai de efect) de lungime cocktail, cu linia gatului stil ''bateau'' (sau barcuta, cum ziceam cand eram mica), confectionata din peau de soie (satin duchess).

A doua, de culoare mango, de lungime cocktail, fara bretele, tot din peau de soie, are ca elemente distinctive fusta plisata si buzunare ascunse la nivelul tivului lateral.
A treia - este primul model, dar privit din spate, in culoarea ''albastru electric''.

Schimband designerul, de la Priscilla by Boston mi-am selectat trei modele, de lungimea medie, confectionate din materiale fluide, care ofera libertate de miscare, si senzatia de plutire (cum e cea mov-pruna (Majestic) de mai jos, din organza de matase.

Iar daca cumva vi se pare plictisitoare linia gatului stil bateau, linia spatelui te lasa cu gura cascata... si te opreste din reverie la timp, cu doua flori de matase, atasate la linia taliei.

Cea de mai jos, mai mult pentru culoare - eu as fi asociat-o din gama de culori cunoscute, cu un rosu puternic coral, in schimb, pe pagina designerului (ea are dreptate, ca stie mai bine) se pare ca se numeste ''Watermelon'' (adica pepenele nostru rosu...sau lubenita, pentru banateni) ...

Cea de-a treia am ales-o pentru senzatia pe care imi imaginez ca trebuie sa o ai cand mergi cu o asa o rochie, cand simti pe piele un astfel de material (crinkle chiffon- o matase texturata, cu un finisaj fin, folosita in special pentru rochiile de seara). Modelul (fara linia taliei subliniata) avantajeaza mai bine pe cele care vor sa isi ascunda talia, burtica (din variate motive) sau soldurile.

Trecerea catre zona luxury o fac prin intermediul unei imagini dintr-un film dragut pe care l-am vazut deja de cateva ori pe HBO - Made of Honor, film care ii are ca protagonisti pe Megan Monaghan si Patrick Dempsey (ea viitoare mireasa, EL domnisoara ei de onoare!). Am ales imaginea, pentru rochita purtata de Megan intr-o scena din film, ceea ce mi-a placut din nou, fiind culoarea, fluiditatea croielii si decolteul.

Ajungand si la "greii'' din domeniu... am ales de la Vera Wang trei modele, din noua colectie pentru domnisoare de onoare.

1. Coral tissue organza- lungime cocktail, cu talie marcata de o funda din organza si decolteu in V.

2. O rochie de lungime medie, pentru skinny girls, asimetrica, cu o bretea care se leaga simplu cu nod pe umarul drept si cu fusta drapata pe lateral.

3. Pentru indraznete (a se citi... cele cu picioare lungi si tonifiate:P)am ales o rochie scurta, fara bretele, din satin de culoarea smaraldului si drapata la nivelul bustului si a taliei.

La creme de la creme a modelelor alese, sunt cele din colectia Pret-a-porter primavara-vara 2010 de la Valentino.

Tineti-va respiratia... 1...2...3 si incepem:

1. Rochita scurta, drapata la nivelul bustului, talie marcata cu funda si fusta ampla, clos.

2. Rochie din PIELE!!!! cu volane (ruffles) dispuse diagonal, vertical. Maiestria isi spune cuvantul.

3. Rochie scurta, brodata...

4. Si inca una... de plecare...cu volane diafane.

..................................................

Tragand linie si adunand cred ca din 23 de modele fiecare dintre noi am putea sa ne alegem modelul de furat, facut si purtat frumos la un eveniment in care sa fim PRIM-domnisoare sau doamne.

Enjoy the show ladies! On and on....and on...

Little white dress

2010-04-22T16:44:00.000+03:00

Inca de pe vremea cand anuntam ca m-am logodit, raspundeam prietenelor la intrebarea despre rochia de mireasa... ca va fi scurta! Da dom'le, vreau sa ies din traditie, vreau sa nu ma incadrez in regulile bunicilor si matusilor, vreau sa ma simt bine, in pielea mea, sa ma simt firesc si relaxata.

Am lasat la o parte zambetele pline de dispret ale unora sau mirarea altora, tacerile incomode sau pauzele de inghitit in sec ale celor care mi-au aflat decizia. Asa cam pornit frumos cu Ana sa cutreieram magazinele de profil din Timisoara, la vanat de rochii. Am facut planul de bataie de acasa, in total vreo 7 magazine. La intoarcere, spre seara, adunasem vreo 2 pliante, o carte de vizita, un fluturas cu date de contact si pretul rochiei probate si 2 pagini de comentarii mazgalite in agenda personala (vizavi de amabilitatea si profesionalismul, sau lipsa lor, gasite la vanzatoarele/consultantele din magazinele specializate pentru viitoarele mirese).

Concluzia: magazinele de profil din Timisoara nu erau de ajuns pentru a-mi satisface dorinta. Nu exista rochii de mireasa scurte. Rochii simple, din materiale vaporoase, fara cercuri sau trene pompoase si de-a dreptul dizgratioase.

Exista rochii scurte doar daca aleg eu una lunga, cu model simplu care sa nu fie compromis de partea retezata sau daca aduc o imagine cu ceea ce vreau si imi fac ei una la comanda. Dar ultima varianta e pe riscul meu, ca e posibil ca dupa 2 luni de probe si cusut, taiat si finisat, sa nu imi mai placa atat de tare produsul final.

Asa ca Ana mi-a dat o idee. Sa caut un magazin unde se gasesc rochite scurte, ca sa am ocazia sa probez macar cateva si sa imi fac o parere, daca merita sau nu chinul. Sau daca chiar o sa arat bine intr-una scurta. Zis si facut. Am intrat intr-un magazin de rochii de ocazie din Mall, am probat vreo 6 rochii, am pus ochii pe doua si mi-am zis ca daca a doua zi nu se vand, inseamna ca una din ele e menita sa fie a mea.

Si cum noaptea e un sfetnic bun, am dormit cu gandul la rochite albe si vaporoase, iar a doua zi, c0ntrar traditiilor si superstitiilor din popor, l-am luat de mana pe EL - viitorul meu sot - si am plecat spre magazinul cu pricina, la probat din nou rochii. De data asta, sa isi dea si el cu parerea. Dupa o ora de probat, am ales si am plecat cu zambetul pe buze si cu rochita care m-a vrut. Pentru ca daca nu ma vroia, nu mai pleca din magazin. :)

Restul e la timpul trecut. Acum mai am de achizitionat un voal frumos si gata cu stresul.

Recunosc ca si acum mai am tresariri la unele modele de pe internet, dar nu mai dau timpul inapoi. Doar pot sa privesc si sa zambesc.

Rochita alba a fost adjudecata!

''Civila'' nu poate fi spontana

2010-04-22T14:52:00.000+03:00

M-a cerut anul trecut (2009) in martie, de Martisor... si am planificat sa facem nunta mare anul asta, in 2010, in iulie. Luna asta ne-a trasnit ca vrem sa facem cununia civila, ca nu mai avem rabdare si ca vrem sa scapam de inca o sarcina dificila.

Usor de zis, greu de facut, ca legile, birocratia si regulile de lemn din Romania ne-au dat peste bot.

Ne-am trezit intr-o sambata cu mult soare si dragoste multa ca vrem sa ne cununam pe 1 mai... si am purces la visat, zambit si anuntat pe cei mai dragi prieteni si familia. Ce nu am luat in calcul, este ca planurile astea trebuiau facute din mai mult timp...nu cu o saptamana si un pic inainte de data stabilita.

Stiam eu ceva de analize, am cautat pe net si am gasit acolo ca ne trebuie un dosar de acte pe care trebuie sa le depunem la Oficiul Starii Civile, in orasul de resedinta al unuia dintre noi (cum el e mai aproape de Timisoara, am zis ca e mai ok sa facem cununia civila in Hunedoara).

Azi, m-am hotarat sa caut unde putem sa facem analizele alea si cat ne costa si cand trebuie depuse. Nu mare mi-a fost mirarea cand am citit pe vreo trei situri diferite ca exista o asa zisa perioada de depunere actelor...si cand mi-am facut rapid niste calcule si mi-am dat seama ca nu prea pusca ce scria acolo cu realitatea...am intrat in panica. I-am scris unui amic casatorit de asta si i-am cerut ajutorul... Am gasit impreuna ca solutie sa sun mai bine direct la Primaria din Hunedoara si sa cer direct informatiile pretioase la Oficiul starii civile de acolo. Dupa ce am incercat de cateva ori in zadar sa sun direct la nr de telefon gasit pe net, am cerut sa mi se faca legatura prin Centrala, de la receptia Primariei. Am reusit.

A raspuns o d-ra cam apatica, cu un chef slabut de lucru dar cu un usor simt al umorului. Am aflat ca:

- actele pe care le cere Oficiul Starii Civile din HD pentru dosarul de depus sunt Actele noastre de identitate (originale si copii xerox), certificatele noastre de nastere (in original si copie), certificatul medical prenuptial (care e de fapt dovada ca suntem apti medical pentru cununie - desi analizele care trebuie facute, "nu ii intereseaza"... adica am cam inteles ca le putem face sau nu...atata timp cat ai certificatul ala...);

- actele astea trebuie depuse musai cu cel putin 10 zile inainte de data la care vrem sa ne cununam;

- certificatul medical nu este valabil mai mult de 14 zile, asta inseamna ca dosarul cu acte trebuie depus in minim 10 - maxim 14 zile de la data programata pentru cununie;

- programarea pentru cununie, in principiu se face la data cand depunem dosarul;

- trebuie sa platim si o TAXA de CASATORIE in valoare de 70 lei;

- ca o sa completam o serie de formulare si cereri ca sa fie toata treaba destul de formala si ''ca la carte''.

Ce ma irita pe mine cel mai tare acuma (pe langa faptul ca trebuie sa platesti inclusiv pe faptul ca te casatoresti... adica exista o TAXA pe asa ceva) e perioada aia de procesare a actelor depuse. Adica, de ce le trebuie functionarilor Primariei atata vreme ca sa proceseze niste acte, care, fie vorba intre noi sunt putine si nu trebuie traduse, transcrise, copiate sau caligrafiate ...ci doar introduse intr-un sistem electronic sau fizic unde va figura pentru posteritate in arhivele Primariei ca noi doi ne-am casatorit.

De ce trebuie sa asteptam atata vreme ca sa facem asta? Si de ce trebuie sa ma incarc cu atata timp inainte de emotii si nervi ... pentru ca sa putem semna o hartie, un contract, o adeverinta... care ne da dreptul mai apoi sa intram in biserica si sa declaram oficial ca suntem o ''familie"!

Asa ca... dupa tot chinul asta... mi-am dat seama ca solutia e sa ma calmez, sa ma gandesc la evenimentele ce vor veni cu seninatate si sa ne programam o alta data pentru "civila'', cand va fi sa fie.